110. Brezoi (cvp)

Greu te poţi desprinde de rătăcirile lui Ivan Karamazov şi întreba ca şi acesta, oare cărui înţelept nu i-a fost dat să priceapă câte ceva din împăcarea lui Dumnezeu cu lumea şi să-şi dorească a-i trăi în plan spiritual drama? De-ar fi fost obosit de viaţă, Nichita Stănescu nu ne-ar fi dăruit necuvintele sale. „Tristeţea mea aude nenăscuţii câini / pe nenăscuţii oameni cum îi latră” ne murmură el, iar noi înţelegem, cum alături de Ivan, îngerul său a pornit către Dumnezeu să ne împace cu lumea. Nu ştiu de ce, dar gândul îmi fuge la Brezoi, câinele nostru de la ţară, singurul supravieţuitor al căţelei ciobăneşti Frunza. Noaptea, îl ţinea tata legat cu un lanţ gros, în dreptul coteţului de păsări. Asta, pentru că simţea de la mare distanţă “duşmanul”, şi nu-l lăsa să se apropie de bătătura lui cu nici un chip. Ce-i drept, se obişnuia pe la noi prin sat, ca de nunţile tătăreşti din cealaltă mahala, unu, doi nuntaşi, desemnaţi ca pedepsiţi în urma unui ritual, să pornească prin sat, să fure de prin coteţele oamenilor, câte un cocoş sau o găină; pe care, a doua zi, a treia zi, veneau la cetăţeanul păgubit şi-i plăteau cinstit. La urma urmelor, dintr-un motiv sau altul, ţăranul nostru îşi lega din instinct, câinele, cât mai aproape de coteţe. Într-o noapte de iarnă, tata venise de la bufet, cam pe două cărări. Câinele îl recunoscuse de stăpân, dar nu făcuse o sforţare şi să dea din coadă, ca orice câine credincios; i se auzi doar un mârâit înfundat, care însemna, că înţelesese câte ceva. Noaptea, noi copii dacă mai întârziam pe afară, nici nu vă închipuiţi, cu câtă grabă năvăleam în case, la lumina, fie şi a lămpii cu gaz de pe vremea aceea. Ne era frică şi de bondarii minusculi ce ni se ciocneau de frunte, ca să nu mai vorbim, de fluturii şi liliecii care dinspre hambare şi pe deasupra gardurilor, au parcă o predilecţie să ţi se ciocnească de fruntea ta bombată. Şi, în noaptea aceea, cam pe la miezul nopţii, Brezoi al nostru, se pusese pe un lătrat, şi un urlet fioros, din acelea în care numai o fiară cu ameninţători ochi ciclopeeni îi putea provoca, ne săltară pe toţi din aşternuturi. Mama, şi noi toţi copiii, ne-am trezit din somn. „Ioane, Ioane, ia de scoală mă şi vezi la ce s-o da câinele ăla, l-a zgâlţâit de câteva ori, ea, pe tata. Eram şi noi copiii nedumeriţi; niciodată nu făcuse aşa de rău în lanţ. „N-auzi, parcă ar vrea să rupă lanţul!” a mai zis mama. Tata, mahmur cum era, a mormăit doar câteva cuvinte, cât să ne liniştească pe toţi: „Ei are pe dracu... i-am aruncat când am venit, câţiva coceni de porumb, se vaită şi el de burtă, de , dacă a fost lacom?!” Mai mult nu s-a putut scoate în seara aceea de la tata. Văzând că nu-i chip cu tata, mama aprinsese felinarul, ieşise până în prispa casei şi strigase de câteva ori la câine. Brezoi se mai liniştea o vreme, apoi, devenea din ce în ce mai fioros şi de nestăpânit în lanţul său. Urletul şi furia lui au durat ceva vreme, timp în care noi, în casă, stăteam ca pe jar. Simţeam că acolo în curte, nu lătra el, doar de florile mărului. Şi, într-un târziu, l-am auzit scheunând încet, tânguitor, până când noaptea, cu bezna ei, l-a cuprins ca într-un cavou ceresc. Dimineaţa, am găsit cu tata, un dihor foarte mare, care, pesemne, voise să se strecoare în coteţul găinilor. Zăcea mort, încolţit cu colţii în câteva locuri şi nu la mare distanţă de uşa coteţului de păsări. Brezoi însă, dragul şi credinciosul nostru câine, zăcea şi el mort. În mişcările zbuciumate pe care le făcuse, lanţul tot strângându-se, îl ştrangulase şi murise sufocat. Asemeni lui Colţ Alb al lui Jack London, îşi făcuse datoria ,şi poate ca şi acela, avusese şi el în tot acel timp de agonie, nenumărate vise, şi prin mintea lui „defilau cortegii nesfârşite de năluciri de prin ţara Nordului”. Spunea Jack London, despre Colţ Alb: „Credinţa faţă de om părea o lege a însăşi fiinţei lui, mai puternică decât dragostea de libertate, de seminţie şi rudenie”.

   Şi, dacă despre naşterea lui Colţ Alb, Jack London spunea că era  „povestea de dragoste scrisă cu roşu pe zăpadă”, eu , privind cu tristeţea sugerată de Nichita, la câinele sugrumat de lanţul său, şi care stătea mai departe întins pe pământ, cu ochi întredeschişi, împăcat, poate, că nu murise zadarnic, trăiam povestea tragică a morţii, scrisă cu sânge pe un caldarâm.         

109. Cavalul fermecat (cvp)

 Sunt unii oameni - şi nu puţini din păcate - pentru care, tristeţea, această haină a singurătăţii, e a doua lor casă. Tu, vrei cu dinadins să înlături poarta prin care aceştia să iasă din ea, iar ei, o trag la loc aşa cum a fost. Astfel de om era neica Zaharia, prietenul tatei. Până şi vagabondul care doarme sub pod, se bucură şi el de viaţă, iar când o face, ştie să se bucure. Rare erau clipele de bucurie, pe chipul lu¢ neica Zaharia. Pe numele acesta îl ştiam noi copiii. Un om domol, blajin, cu o vorbă liniştită, cântată, într-un anumit fel. Este un fenomen rar să fii om, spun unii filosofi hinduşi. Să credem că aşa e! Şi, să ne îndreptăm atenţia spre acest neica Zaharia. Se strămutase de prin părţile de la Dunăre, la noi în sat, împreună cu mumă-sa, care, a trăit mult după dispariţia lu¢ neica Zaharia, până la vârsta de o sută de ani. Îi  văzusem împreună o singură dată, pe laviţa din faţa plitei din odaie, într-o iarnă, când neica Zaharia, care trebăluise ceva mai mult în saivanul din curte (pentru dragostea sa faţă de animale), intrase mai după aceea, în tinda casei, de-i sărutase mâinile uscate, şi-i vorbise bunicii, aflată şi ea de faţă, jumătate şoptit, jumătate cântat: „Măicuţă, totul va fi bine!”. După care, o strânsese la pieptul lui puternic. Se spunea despre neica Zaharia, că avusese acolo lângă Dunăre, case mari, acareturi, saivanul plin cu animale în bătătură, soţie iubitoare şi doi copii. Dar, când toate erau la rostul lor, din senin, căzu nenorocirea pe capul omului. În cazul lu¢ neica Zaharia, s-au adeverit cele spuse, altundeva, de scriitorul Ilya Ehrenburg: „Furtunile vin mai pe urmă, când omul doreşte, în sfârşit, libertatea”. Cum s-ar zice, pomii dăduseră peste tot roade, dar ale lui erau acre, pădureţe. Ciuma asta, căzu numai pe capul lui. Îi arsese într-o noapte casa şi saivanele, apoi, pierduse nevasta bolnavă de oftică, şi pierdu (cum Dumnezeu le orânduieşte pe toate), şi cei doi copii. Rămăsese numai cu mumă-sa. Dar, spre deosebire de moş Anghel al lui Panait Istrati, el nu ieşise în uliţă, să strige ca acela: „- Na! Soartă ticăloasă... Tu mă-ncovoi, dar eu mă-ndrept şi te scuip în faţă. Na!”. Ciobănind, cu oile pe lângă moşu-său, tata învăţase de mic, să cânte la fluier şi la caval. Cavalul pe care-l ştiam că-l ţinea într-o cutie de lemn, la fundul cufărului, îi fusese trimis de un prieten, de fel, de prin părţile Argeşului, cu care făcuse războiul, dar, undeva prin munţii Tatra, la un atac aerian, acesta, îşi pierduse mâna dreaptă. Acela, povestea tata, cânta uimitor la caval şi nu plângea sfâşietor (în vorbe) pentru braţul sfârtecat, cât, pentru degetele pierdute, pe care, cele care îi mai rămăseseră, şi le plimba ca un vrăjitor peste găurile cavalului. Odată, sau de cel mult două ori pe an, când neica Zaharia venea pe la noi, tata, scotea cavalul şi petreceam cu toţii la o ulcică cu vin, bineânţeles, împreună şi cu neica Zaharia; iar noi, copiii, asistam vrăjiţi pe scăunelele acelea scunde. La început, se depănau amintirile din locurile de la Dunăre unde copilărise, şi mai târziu „se înfipsese puternic” pe pământul lui, însuşi neica Zaharia. Când amintirile şi vorbele încetau, tata ducea cavalul la gură şi se pornea să cânte. Începea cu doine, balade, şi după o vreme o da pe bătute şi jocuri repezi. Până şi câinele care se strecura tiptil în tindă, bătea darabana cu coada pe podea. Atunci ne era dat să vedem ceea ce, chiar şi Fetiţa cu chibrituri, din povestea lui H.C.Andersen, ar mai fi dat încă un băţ pe scăpărătoare, să poată vedea ceea ce se desfăşura în faţa noastră. Bubuia pământul sub tălpile lu¢ neica Zaharia şi, din acel om greoi ca un urs, devenea uşor ca un fulg de pasăre, iar din uriaşul cu ochii cătrăniţi de amarurile soartei, devenea ursul cu priviri lacome şi strălucitoare, după halca ce i se arăta pe dinainte. Juca de unul singur, după sunetele cavalului fermecat ,şi nu mai era nimeni altul, care să-i stea alăturea. „Tii, măi fecior! Tii măi băiete! Aşa! Zi-i măi fecior, para mamei ei de viaţă!”. Juca după cavalul tatei, din ce în ce mai îndârjit, parcă, în necazul vieţii, care nu-i arătase vre-o bucurie. Fusese probabil nenorocit în soartă, dar, se încleşta cu îndârjire de clipa ce i-o da cavalul, prin gura tatei. Şi, în fond, care este cheia fericirii, dacă nu uitarea? De unde şi expresia mamei: „Era fericit ca un copil”. Şi, cavalul tatei, parcă era nebun, nu înceta până dinspre ziuă, când se auzeau cocoşii cântând. Nicicând nu mi s-a părut cavalul tatei, atât de fermecat ca atunci, nici în câmp cu oile, nici cu altă ocazie. Tata, parcă ştia asta, deşi îl rugam alteori, să-şi scoată cavalul din cufăr, să ne zică ceva, dar el, se urnea greu. Însă, mult mai târziu, am aflat că tata primise de prin părţile Argeşului, vestea că prietenul lui din război, se stinsese din viaţă, iar el, nu mai avea chef să cânte, cu atâta foc. Povestea unei vieţi, dădea a înţelege cineva, este şi povestea pe care unii, au tăria s-o ducă cu ei în mormânt. 

108. Umblând în cuibul mierlei

Dezlegase copilul iţele gândurilor o dată cu zorii

Un păr plin cu pere de aur,

O câmpie cu spice de aur avea de acum.

Visase? Nu. Trăia.

Acel vis fusese toată copilăria lui. Nicidecum

altceva.

Era precum ploaia venită cu norii

Precum lacrima ce-i scânteia. Ca raza.

Pe colţul pleoapei.

Nimeni până atunci nu văzuse minunea

Era ca şi cum până atunci

cineva îi furase luna şi soarele de pe cer.

Îşi văzuse părinţii plecând. Departe-departe…

Înainte şi în urmă

Ca sub trăsnet, sub bolţile sparte,

tot grâul era scuturat de păsări.

Până şi paiele, toate, culcate la pământ

de nebunele gadine cu clonţul de fier.

Pusese pândari, zi şi noapte

Lăsase poruncă să nu doarmă vreunul,

să nu piardă strop sau mişcare a vântului,

urmă şi semn pe răzoare.

Nu era timp pentru vulturii zvelţi

ce coborau dinspre munte şi cer –

Înspre zări zdrenţuite ca frunza codrului.

Nici pentru mierla din copacul de la geam

Unde cânta ea. Fără încetare.

Acum copilăria era ca poemul slăvit.

Neam de neam.

Ochii lui semănau a fi de pasăre

nici că ar fi plăsmuirea codrului verde

nici pulberea, praful şi ţărâna

iscate pe Muntele-De-Fier,

al veşniciei fără de întoarcere spre care îi plecase

părinţii.

Grija lui? Să se secere grâul.

Ţinea la asta cu dinţii.

„Să nu se scuture” – spunea copilul în gând.

Astfel tot grâul va fi vânzolit de păsări,

până şi paiele…

Toate astea le vedea când şi când.

Poemul gândit de copil avea însă ochii

neliniştitor de mari. Trupul subţire.

Plete negre şi drepte. Un talisman ca o zgardă,

zburând cu vulturii înspre zări zdrenţuite ca frunza.

Până li se făcu calea cruci, gândurilor

Ce ţineau să îl piardă.

„Până într-o zi” – îşi spunea copilul

umblând în cuibul mierlei.

Spera că va găsi părul cu fructe de aur

Şi va afla adevărul cel mare.

Niciodată nu strică

Nicicum

Cineva să facă o nouă încercare.

107. Aman, aman!... (cvp)

   Bătrâneţea e Înălţare către Dumnezeu, spunea cineva, iar eu ştiam de la ai mei, că bătrâneţea e un har; copil fiind, să tot stai cu gura căscată şi să asculţi la bătrâni şi, nu-i de mirare că ai cu ce te minuna. Mă durea sufletul, când îi auzeam pe ai mei văitându-se uneori, nopţile, când de şale, când de mâini sau picioare, spunându-şi unul altuia, că nu mai sunt buni de nimic, că, le-a devenit trupul o povară, şi atunci, ce sens mai are viaţa în asemenea jalnice condiţii? Treceau apoi la altele, nu se mai opreau din povestit, şi uitam să mai fiu părtaş la durerea lor. Marin Preda spunea undeva, că i-ar fi ripostat cândva, la o discuţie, lui M.R.Paraschivescu următoarele: „Nu împărţim cu nimeni nimic!”, iar acesta, s-a arătat mai întâi siderat, apoi, a început să râdă în felul lui, înecându-se de delectare, cum făcea totdeauna, când ceea ce i se spunea, îi plăcea. Întrebând odată, undeva într-un sat, despre umbra istovită a unui om ce robotea prin grădina lui, cea căreia mă adresasem, o femeie cu o floare roşie în păr, mi-a răspuns sec: „Ani mulţi pierduţi degeaba, o tinereţe întreagă îngropată în pământ”. Înainte de a mă îndepărta, am mai privit odată, peste umăr, şi am simţit o imensă milă, şi o mare dragoste faţă de umbra altui om, despre care mi se mărturisise, atât de tranşant, cândva, cu toate mizeriile şi înfrângerile sale. Acel om, îmi amintea de o căsuţă, de pe o străduţă perpendiculară cu uliţa copilăriei mele, în care locuia el, turcul Husein Ahmet. Era singurul turc din mahalaua noastră. Se spunea despre el, că avusese cândva trei feciori, că, se purtase cu ei ca un zbir şi le făcuse viaţa amară; apoi, făcându-se ei oleacă mai mari, îl prădase într-o noapte pe bătrân, furându-i de sub saltea sipetul plin cu cocoşei de aur şi, călări, dispăruseră fără urme în Bulgaria. Luaseră cu ei şi pe sora lor cea mică, pe care bătrânul o ţinuse zăvorâtă şi legată într-un beci întunecos. Despre copilă, se ştia că nu vorbea, îngâna doar câteva cuvinte,  şi-i era mintea rătăcită. Bătrânul resimţise cu greu această nenorocire, trupul îi era frânt de ani, umbla damblagiu, cu neputinţa încuibată pe chip, şi o desnădejde sfâşietoare se oglindea în ochii lui sticloşi. Îl zăream uneori, cu luleaua în gură, lângă vatră, singurele clipe poate, când se ruga la Dumnezeul lui, Alah. Dar, toate rugile către Alah-ul său, nu-i aduse înapoi feciorii, sau o parte din avutul ce agonisise. Când îl vedeai, cu mustăţile mari întoarse şi răsucite, cu paltonul verde peticit, acoperindu-i până la genunchi şalvarii roşii, cândva, decoloraţi acum, de atâta purtat, apoi, privirile acelea tăioase ca de erete pe sub sprâncenele mari, îţi spuneai imediat: omul ăsta, n-a iubit niciodată! Cât catran trebuie să existe în inima unui om, pentru ca ochii de aur ai unor copii, care veneau la poarta lui să ceară câteva fructe, după care jinduiau, din tot sufletul, să fie alungaţi cu vorbe grele, umilitoare? Atunci, să nu te întrebi, câtă suferinţă putea să existe în inima acelui copil, văzând câte fructe zăceau neculese la rădăcina copacilor din grădina turcului? Ce-i drept, parcă numai în necazul copiilor din mahala, rodeau arborii din grădina turcului. Dar, cu toată paza şi vigilenţa lui, noi, copiii, tot ne agăţam de crengile ce-i depăşeau gardurile şi ne căţăram iute în copaci, umplându-ne sânurile, pe sub cămeşe, cu fructe. Câţiva, în duşmănie, dădeau iama şi prin bostană, căsăpind cei câţiva pepeni. Nu apucam să facem paguba mare, căci, de unde nu te aşteptai, apărea turcul Husein Ahmet, blestemând şi boscorodind pe limba lui: „Pezevenghi, tâlhar!...” Apoi, când dădea cu ochii de pepenii sparţi, numai ce cădea în genunchi, la pământ, şi-şi turna ţărână în cap: „Aman, aman!...”. Li se înmuiau inimile alor noştri, auzindu-l cum se căina şi se jeluia turcul. În fapt (îşi mai spuneau lăsând-o mai moale), ce mare pagubă puteau să facă nişte prichindei aşa ca noi? Amintindu-mi despre această întâmplare, şi reflectând la spusele femeii cu floare roşie prinsă în păr, privind undeva, înspre purpura asfinţitului, gândul îmi fuge înspre bătrânul Tolstoi, care spune undeva, că „omul e şi zeu şi porc”. Cred însă, bunei mele mame, că, pentru bunele şi relele noastre, socoteală nu avem de dat, însă, decât Celui-veşnic, care, la rându-i, după cele scrise de Mateiu Caragiale - „ pentru păcatele noastre are cumpănă deosebită şi înşală la cântar”.       

106. Lăutarul (CVP)

   Era într-o iarnă şi tocmai părăsisem cimitirul, unde aprinsesem o lumânare la mormântul bunicului, când, o măzăriche rece a început să bată darabana pe tabla capelei de la intrare. Am privit în sus, grăbit să-mi trag gulerul paltonului, în timp ce un graure, îşi luă grăbit zborul dintr-un salcâm, cu o bucată de pâine, dar, atacat de altă pasăre, a scăpat bucata din cioc. Umbra aripilor, sfîşâind zgomotos aerul îngheţat, mi-a adus pe dinaintea ochilor, imaginea îngerului, zburând cu o vioară la piept, descoperit ceva mai devreme, pe una din crucile din marmură albă, undeva, la intrarea în cimitir. „A cui este crucea cu îngerul ce poartă o vioară, de-acolo, din colţ?” am întrebat o bătrână, ce tocmai, ieşea din capelă. „A lu unu Floricel maică, se zice că i-a ridicat-o ăla a lu Muta, unu Petrică, venit tocmai din America - m-a lămurit bătrâna, dar, văzând pe faţa mea nedumerirea şi mirarea „celui care, oricum, n-are cum să priceapă o taină aşa mare”, a dat din mâini a lehamite şi, şi-a văzut de drum. M-am întors înapoi în cimitir, şi am privit mai cu luare aminte acea cruce şi acel epitaf: „Celui plecat să-i cânte acum şi lui Dumnezeu.” Şi, se iscălea mai jos: „P”. Începuse să ningă rar; asta, mi-a amintit de nefericitul ce înebunise de groază, cu contrabasul în mâini, aflat în câmp la Căţelu, din „Groapa”, romanul lui Eugen Barbu. Dar, şi de vorbele acestuia, spuse celorlalţi ţigani lăutari, înzăpeziţi, cu instrumentele în plin câmp, cu lupii dându-le târcoale şi aşteptând să le pice la ospăţ încă o victimă: „–M-auzi, nene Mitică?” Dar morţii nu mai aud, sau, mai ştii? Vioara lui Floricel era vestită nu numai la noi în sat, ci, şi în satele vecine. Mai ales duminicile, pe islazul satului, când era mare hărmălaie; horă mare, cu alte cuvinte. Printre flăcăii bine dichisiţi, fetele frumos gătite şi aranjate şi, bineânţeles, babele aşezate pe scăunelele aduse de acasă, vioara lui Floricel făcea minuni. Mi se părea mie, ori, cu siguranţă vioara lui, înlocuia prin măiestria scripcarului, o întreagă orchestră. Pe Floricel îl întovărăşea prin preajmă, umbra unui copil sărăntoc, ce, nu ştiam, al cui este, întotdeauna uimit şi vrăjit de arcuşul viorii. „–Mă, ăsta a lu Muta, ce te tot zgâieşti pe acilea, io-te la el mucosu?”- se răţoia câte unu, la copil; iar el, numai se strângea cu picioarele pe de lături, şi asculta vrăjit mai departe. Poate că, şi ochiul, clipind şmechereşte, a: ei, lasă-l şi mata, ce-ai cu copilul!”, pe care îl arăta Floricel ăluia, potolea repede gâlceava abia iscată. „Pesemne, l-a fermecat şi pe el vioara, şi sunetele ei fără seamăn” – părea să mai spună, maestrul. Aş fi dorit şi eu să ţin înfiptă lângă ureche, vioara aceea, şi numai printr-o simplă atingere, sunetele ei, să-i vrăjească pe cei din jur. Unii, chiar argumentau altora: „Asta da muzică, te saltă singură de pe loc.”, însă eu, cu toate că mă holbam ca şi ceilalţi şi căutam să-mi apropii de suflet această muzică şi acest instrument, în realitate, n-am reuşit niciodată. Uneori, serile, gândul că vioara lui Floricel stătea atârnată de vreun perete ori zăcea prin vreun cufăr al casei, mă rodea şi mă durea în acelaşi timp. În sunetele viorii lui Floricel, auzeam şi plânsetul, şi jalea, şi optimismul, chiar dragostea de viaţă, de frumos al acestui popor, de ani şi ani. Şi, în visele mele, vedeam viora aceea, cum mă chema, mă îndemna să întind mâna şi astfel să nu mai fie decât a mea. Rămâneam însă şi în vis cu mâna întinsă după acea vioară, o vioară pentru care aş fi furat şi eu, asemeni lui Jean Valjean al lui Hugo, care şterpelise doar o banală franzelă. În loc de rugăciunea la care ne punea mama, mă rugam cerului, ca, şi fără vioară, cântecul să irumpă din mine de peste tot, din toată fiinţa. „M-auzi, nene Floricel? Măcar mata să mă auzi!” - îmi venea să-i strig de acolo din faţa crucii din marmoră albă. Privind însemnul acelei litere enigmatice, dăltuită-n piatră, mi-am dat drept pildă, cugetarea lui Goethe: „Lumea nu este a celor care pot, ci este a celor care vor”. Şi, la urma urmelor, ce s-o fi făcut cu copilul lu Muta?

105. Bătrânul fântânar (CVP)

În singurătate, spunem că povestea fiecărei vieţi este povestea unei înfrângeri. Atunci, fiecărui  om îi apare lumea întreagă, ca o deşertăciune, şi viaţa, lipsită de orice fel de înţelegere. Cândva, pe o tarla, în plină arşiţă, tata mă mângâia cu gândul, că, numai prin părţile acelea, lipsea o fântână pe care oamenii uitaseră să o ridice, dar, că în alte părţi, oamenii nu uitaseră să sape alte fântâni. O fântână lipsă, iată un gând, care-l mai răcoreşte pe cel care moare de sete; închipuiţi-vă atunci, o lume fără fântâni! În locurile în care m-am născut, trăia cândva un bătrân fântânar. Trecusem, odată, pe lângă casa bătrânului; m-a zărit de pe prispa casei şi m-a strigat să vin o ţâră, că are să mă întrebe ceva. M-a poftit alăturea de dânsul, şi pe sub sprâncenele mari, albe ca neaua, a prins a-mi cerceta îndelung înfăţişarea. „Era straşnic om, Cozma Răcoare! Când zic: Cozma, parcă văd, iată, parcă văd înaintea mea un om întunecat...” – îşi începe M. Sadoveanu, povestirea celebrului haiduc; însă, eu m-am simţit pe atunci, lângă bătrânul fântânar, ca lângă un stejar răcoros, protector.

   -„Nu cumva, oi fi fiind tu, ăsta a lu... şi mi-a zis pe nume. Am dat din cap, că da, eu eram ăla.  Am auzit că vrei să pleci de acasă, undeva, pe la oraş, să înveţi oleacă mai multă carte, aşa-i?” Pe atunci, aşa avusesem de gând, n-am zis că nu, dar, nici că da, adică, aşa e! Cu chipul, la fel de întunecat ca al personajului amintit, şi-a întors faţa de la mine, spre zări îndepărtate, ştiute, pesemne, numai de el. Prin ochii lui (bănuiam eu) vedea cum viaţa curge înainte, cum oamenii se zbat în aceleaşi drame stupide, şi toţi aşteaptă un om ca el, care să le întindă găleta legată de lanţul fântânii, plină ochi cu apă rece, şi să le spună: luaţi de beţi şi vă răcoriţi, viaţa nu-i chiar atât de parşivă, ehei! L-am auzit, apoi, vorbindu-mi, cu ochii ţintă către cele zări:

   - „... în tinereţe am învăţat şi eu ceva, un pic acolo, cât să pot buchisi în psaltire, mai târziu. Hei, grozav a mai fost! Pe unde treceam, toţi mă puneau să le buchisesc, când cădeau sfinţii, prin călendare. Grozav mai citeam. Mă uitam odată şi gata! Apoi, viaţa a mers mai departe; m-am tovărăşit cu unu¢ de săpa fântâni. Bine am mai făcut noi doi pe unde treceam. Terminam o fântână, nici nu apucam să ne răcorim setea bine sub lespezile ei, că gata, hai cu lucrurile în spinare, să săpăm alta. Bună treabă am mai făcut noi doi... în toate satele, pe unde treceam, era nevoie de apă. Setea trebuie potolită. Numai să ai cu ce, măi nepoate... înţelegi tu, ce spun acilea? De-acum la bătrâneţe, am căzut în ispită, m-am cam dat cu ţuiculiţa, mi-a trecut setea de apă. Proastă treabă! Se pare că m-am născut într-o zodie rea.... de, ispita e ca diavolul”.

  A tăcut o vreme, după care, şi-a adus aminte de ţoiul pitit după un chirpic ieşit din zidăria prispei coşcovite, şi m-a uitat. Am înţeles că trebuia să-mi iau rămas bun, să plec, dar m-a oprit în loc, lăsându-mi pe umeri, palma lui cât o lopată. „Şi, zici că vrei să pleci, nu-i aşa? - nu spusesem nimic - aşa, asta este bună treabă. Dar, să ştii, că dacă vei cutreiera multe ţinuturi şi nu-ţi va fi de folos la nimic, înseamnă că ţi-ai irosit viaţa zadarnic. Acum du-te!” Peste ani, tata a ţinut să-mi spună: „Îl ştii pe moş Gheorghe, ăl’ de săpa fântânile prin părţile astea? Bietul moşneag! A căzut într-o fântână. S-a prăpădit. Se vede treaba, că s-a născut într-o zodie rea”.

  Aflat odată, în plin câmp, doar cu tata, cu oile, l-am întrebat:

   -„A avut cineva vreodată fântână la câmp, tată?” (Ia uite, ce-mi veni să întreb? De fântâni îi ardea tatei, acum? Bine că nu-mi răspunde. Se pune tata la mintea mea? Dar, ia uite, că totuşi, tata îmi răspunde).

   -„A avut. Era unu’, Agi-Ahmet, care îşi făcuse fântână, undeva, mai spre hotar cu Vârtopu (aha, satul ăla dinspre canarale, mi-am zis), la pomul ăla pădureţ, unde am fost şi noi cu oile. (Îmi aminteam de pomul ăla pădureţ: făcea nişte mere, că-ţi pungea gura; acre, acre)... Era o comoară prin părţile astea, a mai spus tata. (Nu-mi aminteam, să fi văzut pe acolo, vreo fântână. Priveam în sus. Căutam.) Tata a înţeles, fiindcă, imediat a adăugat: Acum nu mai e. S-a surpat de când a murit moş Gheorghe, ăla de era fântânarul satului”. Şi n-am mai vorbit despre asta. Dar, de câte ori încerc să povestesc despre toate acestea, mi se usucă buzele, ca de-o arşiţă cumplită.

      

104. Năluca (CVP)

Îi ceream, în postarea cu nr. 103, cititorului meu, un pic de răgaz. Mi se cere, pe toate căile, să-mi scriu romanul pe care l-am promis prietenilor mei, cât şi ţie cititorule, aflat în nuştiu care colţ de lume. Promisiunea e ca „sfânta Evanghelie”, după cum suna o vorbă a bunicului meu. Când voi avea ceva de dat publicului cititor, vă anunţ, că voi veţi fi primii care o să aflaţi. Nu vreau să-mi dezamăgesc cititorii, de aceea, voi posta în continuare din „schiţele şi povestirile” mele, publicate în cartea apărută în 2007. Am recurs la această soluţie, pe de o parte, ca urmare la ce spuneam mai sus, dar, şi ca urmare a unor solicitări di partea unor prieteni care nu au intrat în posesia cărţii mele. Postările din cartea anunţată, vor avea, toate,  emblema: (CVP), după titlul cărţii.  Redau mai jos, scrisoarea unui comentator de carte: 

Tudor Cicu -  ‘Călător prin Valea Plângerii’

Citind această carte am descoperit un mare portretist. Fiecare povestire este un portret al satului, pe care uneori îl identifici că ar fi satul copilăriei tale şi mai ales al oamenilor pe lângă care ai trecut, dar nu i-ai ‘văzut’ niciodată. Autorul îl cooptează direct pe cititor în această rememorare a unei lumi care parcă nu a fost niciodată şi chiar simţi asta, datorită stilului neprotocolar utilizat în povestiri. Limpede, direct, simplu, Tudor Cicu restaurează memoria ‘Văii plângerii’, care de fapt este incremenită în segmentul său temporal, iar fără această restaurare am fi mai saraci şi mai trişti. Minunată ‘Galeria de portrete ‘ a D-lui Cicu, galerie pe care vă invit din toata inima să o vizitaţi.

                                                                                             Dan Simionescu

                                                                                          Buenos Aires

                                                                                                   05.07.2011

1. Năluca

   Taica-moşu, cum îi spuneam eu bunicului, când eram copil, povestea odată, că, a visat cum se văzuse dintr-o dată singur pe pământ. Nici ţipenie de suflare în jur. Oriunde alerga, nu dădea de nimeni. Trezindu-se el atunci brusc, din vis, s-a ales cu o spaimă teribilă. Spune undeva Balzac, că, spaima e un sentiment care te îmbolnăveşte pe jumătate. Unuia care-mi pricinuise şi mie pe vremea copilăriei o astfel de spaimă, noi, copiii, îi spuneam: Mehmet Deliul. Dacă acel om, n-ar fi existat, poate copilăria mea, privind-o cu ochii de acum, nu ar fi avut şi partea cealaltă a monezii, numită „preţuirea fericirii”. Se spunea despre el, că, în vremea tinereţii fusese o adevărată maşină a terorii, pentru cei ce îndrăzneau a-şi cere dreptatea la stăpânire, ori căutau să ridice cumva, crucea adevărului şi celorlaţi. Dar, cum aţa vieţii nu-i nesfârşită, trecuse şi peste el anii, şi dat afară de la „stăpânire”, obişnuit în continuare, de a juca rolul nebunului, devenise el însuşi, marele nebun. Bufonul de odinioară, îşi juca acum, pe arena vieţii, tragicul rol. Nu-l mai credea nimeni. Era îndepărtat din calea tuturor, precum un găinaţ de pasăre picat pe reverul hainei, printr-un simplu bobârnac. Dar mai erau şi fricoşi şi slabi de îngeri, care, încă se mai temeau de urletele, de ochii săi bulbucaţi şi toporişca de la brâu. Noi, copii, cu certitudine, ne temeam. Văzându-l, uneori paşnic, întinzându-mi câte o felie de pepene, când se mai nimerea pe la bostănăria bunicului, mă gândeam (că atât cei puternici ca Mehmet, cât şi cei slabi ca mine), că în sufletele lor nedestăinuite şi necercetate, se află de cele mai multe ori, câte o mare durere. „Tu eşti a lu¢... (îmi spunea atunci). Eşti deştept. Să schimbi lumea asta, ai auzit? Eu n-am reuşit”. Ce lume, nu reuşise să schimbe acest nebun? Şi, de ce îmi cerea mie, să schimb, ceea ce nici el nu ştia ce anume trebuia schimbat? Întrebări, care se ţineau de mine ca scaiul agăţat de ciorap, sau fluturele, ca maiu-gaţu, de sticla lampei. Ai noştri, acasă, seara când nu ne mai astâmpăram din clenciuri şi chicoteli, cum întreceam măsura, cum începeau cu ameninţările: „Ia tăceţi copii, auziţi, vine Mehmet Deliu să ridice copiii!” Fugeam atunci, spre paturi, sub aşternuturi, ca nişte mânji cărora de curând li s-a scos splina. Sub acele aşternuturi nu mai simţeam nici aerul pentru a-l putea respira. Gurile noastre, deveneau gura marelui tăcut. În visele de atunci, Mehmet nebunul, devenise năluca, care din când în când, în alergarea mea singur prin lume, mă agăţa de gulerul hainei şi nu-mi mai da drumul. Mă trezeam zvârcolindu-mă, ţipând, cerând ajutor; deşi mama (sau surorile mele) se afla cu un prosop ud la căpătâiul meu. Ele nu vedeau năluca care mă urmărea. Dar, parcă poţi să iei de gât şi să dobori o nălucă? - vorba lui Victor Hugo.