Bătrâneţea e Înălţare către Dumnezeu, spunea cineva, iar eu ştiam de la
ai mei, că bătrâneţea e un har; copil fiind, să tot stai cu gura căscată şi să
asculţi la bătrâni şi, nu-i de mirare că ai cu ce te minuna. Mă durea sufletul,
când îi auzeam pe ai mei văitându-se uneori, nopţile, când de şale, când de
mâini sau picioare, spunându-şi unul altuia, că nu mai sunt buni de nimic, că,
le-a devenit trupul o povară, şi atunci, ce sens mai are viaţa în asemenea
jalnice condiţii? Treceau apoi la altele, nu se mai opreau din povestit, şi
uitam să mai fiu părtaş la durerea lor. Marin Preda spunea undeva, că i-ar fi
ripostat cândva, la o discuţie, lui M.R.Paraschivescu următoarele: „Nu împărţim
cu nimeni nimic!”, iar acesta, s-a arătat mai întâi siderat, apoi, a început să
râdă în felul lui, înecându-se de delectare, cum făcea totdeauna, când ceea ce
i se spunea, îi plăcea. Întrebând odată, undeva într-un sat, despre umbra
istovită a unui om ce robotea prin grădina lui, cea căreia mă adresasem, o femeie
cu o floare roşie în păr, mi-a răspuns sec: „Ani mulţi pierduţi degeaba, o
tinereţe întreagă îngropată în pământ”. Înainte de a mă îndepărta, am mai
privit odată, peste umăr, şi am simţit o imensă milă, şi o mare dragoste faţă
de umbra altui om, despre care mi se mărturisise, atât de tranşant, cândva, cu
toate mizeriile şi înfrângerile sale. Acel om, îmi amintea de o căsuţă, de pe o
străduţă perpendiculară cu uliţa copilăriei mele, în care locuia el, turcul
Husein Ahmet. Era singurul turc din mahalaua noastră. Se spunea despre el, că
avusese cândva trei feciori, că, se purtase cu ei ca un zbir şi le făcuse viaţa
amară; apoi, făcându-se ei oleacă mai mari, îl prădase într-o noapte pe bătrân,
furându-i de sub saltea sipetul plin cu cocoşei de aur şi, călări, dispăruseră
fără urme în Bulgaria. Luaseră cu ei şi pe sora lor cea mică, pe care bătrânul
o ţinuse zăvorâtă şi legată într-un beci întunecos. Despre copilă, se ştia că
nu vorbea, îngâna doar câteva cuvinte,
şi-i era mintea rătăcită. Bătrânul resimţise cu greu această nenorocire,
trupul îi era frânt de ani, umbla damblagiu, cu neputinţa încuibată pe chip, şi
o desnădejde sfâşietoare se oglindea în ochii lui sticloşi. Îl zăream uneori,
cu luleaua în gură, lângă vatră, singurele clipe poate, când se ruga la
Dumnezeul lui, Alah. Dar, toate rugile către Alah-ul său, nu-i aduse înapoi
feciorii, sau o parte din avutul ce agonisise. Când îl vedeai, cu mustăţile
mari întoarse şi răsucite, cu paltonul verde peticit, acoperindu-i până la
genunchi şalvarii roşii, cândva, decoloraţi acum, de atâta purtat, apoi,
privirile acelea tăioase ca de erete pe sub sprâncenele mari, îţi spuneai
imediat: omul ăsta, n-a iubit niciodată! Cât catran trebuie să existe în inima
unui om, pentru ca ochii de aur ai unor copii, care veneau la poarta lui să
ceară câteva fructe, după care jinduiau, din tot sufletul, să fie alungaţi cu
vorbe grele, umilitoare? Atunci, să nu te întrebi, câtă suferinţă putea să
existe în inima acelui copil, văzând câte fructe zăceau neculese la rădăcina
copacilor din grădina turcului? Ce-i drept, parcă numai în necazul copiilor din
mahala, rodeau arborii din grădina turcului. Dar, cu toată paza şi vigilenţa
lui, noi, copiii, tot ne agăţam de crengile ce-i depăşeau gardurile şi ne
căţăram iute în copaci, umplându-ne sânurile, pe sub cămeşe, cu fructe. Câţiva,
în duşmănie, dădeau iama şi prin bostană, căsăpind cei câţiva pepeni. Nu apucam
să facem paguba mare, căci, de unde nu te aşteptai, apărea turcul Husein Ahmet,
blestemând şi boscorodind pe limba lui: „Pezevenghi, tâlhar!...” Apoi, când
dădea cu ochii de pepenii sparţi, numai ce cădea în genunchi, la pământ, şi-şi
turna ţărână în cap: „Aman, aman!...”. Li se înmuiau inimile alor noştri,
auzindu-l cum se căina şi se jeluia turcul. În fapt (îşi mai spuneau lăsând-o
mai moale), ce mare pagubă puteau să facă nişte prichindei aşa ca noi?
Amintindu-mi despre această întâmplare, şi reflectând la spusele femeii cu
floare roşie prinsă în păr, privind undeva, înspre purpura asfinţitului, gândul
îmi fuge înspre bătrânul Tolstoi, care spune undeva, că „omul e şi zeu şi
porc”. Cred însă, bunei mele mame, că, pentru bunele şi relele noastre,
socoteală nu avem de dat, însă, decât Celui-veşnic, care, la rându-i, după cele
scrise de Mateiu Caragiale - „ pentru păcatele noastre are cumpănă deosebită şi
înşală la cântar”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu