Greu te poţi desprinde de
rătăcirile lui Ivan Karamazov şi întreba ca şi acesta, oare cărui înţelept nu
i-a fost dat să priceapă câte ceva din împăcarea lui Dumnezeu cu lumea şi să-şi
dorească a-i trăi în plan spiritual drama? De-ar fi fost obosit de viaţă,
Nichita Stănescu nu ne-ar fi dăruit necuvintele sale. „Tristeţea mea aude
nenăscuţii câini / pe nenăscuţii oameni cum îi latră” ne murmură el, iar noi
înţelegem, cum alături de Ivan, îngerul său a pornit către Dumnezeu să ne
împace cu lumea. Nu ştiu de ce, dar gândul îmi fuge la Brezoi, câinele nostru
de la ţară, singurul supravieţuitor al căţelei ciobăneşti Frunza. Noaptea, îl
ţinea tata legat cu un lanţ gros, în dreptul coteţului de păsări. Asta, pentru
că simţea de la mare distanţă “duşmanul”, şi nu-l lăsa să se apropie de
bătătura lui cu nici un chip. Ce-i drept, se obişnuia pe la noi prin sat, ca de
nunţile tătăreşti din cealaltă mahala, unu, doi nuntaşi, desemnaţi ca pedepsiţi
în urma unui ritual, să pornească prin sat, să fure de prin coteţele oamenilor,
câte un cocoş sau o găină; pe care, a doua zi, a treia zi, veneau la cetăţeanul
păgubit şi-i plăteau cinstit. La urma urmelor, dintr-un motiv sau altul,
ţăranul nostru îşi lega din instinct, câinele, cât mai aproape de coteţe.
Într-o noapte de iarnă, tata venise de la bufet, cam pe două cărări. Câinele îl
recunoscuse de stăpân, dar nu făcuse o sforţare şi să dea din coadă, ca orice
câine credincios; i se auzi doar un mârâit înfundat, care însemna, că
înţelesese câte ceva. Noaptea, noi copii dacă mai întârziam pe afară, nici nu
vă închipuiţi, cu câtă grabă năvăleam în case, la lumina, fie şi a lămpii cu
gaz de pe vremea aceea. Ne era frică şi de bondarii minusculi ce ni se ciocneau
de frunte, ca să nu mai vorbim, de fluturii şi liliecii care dinspre hambare şi
pe deasupra gardurilor, au parcă o predilecţie să ţi se ciocnească de fruntea
ta bombată. Şi, în noaptea aceea, cam pe la miezul nopţii, Brezoi al nostru, se
pusese pe un lătrat, şi un urlet fioros, din acelea în care numai o fiară cu
ameninţători ochi ciclopeeni îi putea provoca, ne săltară pe toţi din
aşternuturi. Mama, şi noi toţi copiii, ne-am trezit din somn. „Ioane, Ioane, ia
de scoală mă şi vezi la ce s-o da câinele ăla, l-a zgâlţâit de câteva ori, ea,
pe tata. Eram şi noi copiii nedumeriţi; niciodată nu făcuse aşa de rău în lanţ.
„N-auzi, parcă ar vrea să rupă lanţul!” a mai zis mama. Tata, mahmur cum era, a
mormăit doar câteva cuvinte, cât să ne liniştească pe toţi: „Ei are pe dracu...
i-am aruncat când am venit, câţiva coceni de porumb, se vaită şi el de burtă,
de , dacă a fost lacom?!” Mai mult nu s-a putut scoate în seara aceea de la
tata. Văzând că nu-i chip cu tata, mama aprinsese felinarul, ieşise până în
prispa casei şi strigase de câteva ori la câine. Brezoi se mai liniştea o
vreme, apoi, devenea din ce în ce mai fioros şi de nestăpânit în lanţul său.
Urletul şi furia lui au durat ceva vreme, timp în care noi, în casă, stăteam ca
pe jar. Simţeam că acolo în curte, nu lătra el, doar de florile mărului. Şi,
într-un târziu, l-am auzit scheunând încet, tânguitor, până când noaptea, cu
bezna ei, l-a cuprins ca într-un cavou ceresc. Dimineaţa, am găsit cu tata, un
dihor foarte mare, care, pesemne, voise să se strecoare în coteţul găinilor.
Zăcea mort, încolţit cu colţii în câteva locuri şi nu la mare distanţă de uşa
coteţului de păsări. Brezoi însă, dragul şi credinciosul nostru câine, zăcea şi
el mort. În mişcările zbuciumate pe care le făcuse, lanţul tot strângându-se,
îl ştrangulase şi murise sufocat. Asemeni lui Colţ Alb al lui Jack London, îşi
făcuse datoria ,şi poate ca şi acela, avusese şi el în tot acel timp de agonie,
nenumărate vise, şi prin mintea lui „defilau cortegii nesfârşite de năluciri de
prin ţara Nordului”. Spunea Jack London, despre Colţ Alb: „Credinţa faţă de om
părea o lege a însăşi fiinţei lui, mai puternică decât dragostea de libertate,
de seminţie şi rudenie”.
Şi, dacă despre naşterea lui Colţ Alb, Jack London spunea că era „povestea de dragoste scrisă cu roşu pe
zăpadă”, eu , privind cu tristeţea sugerată de Nichita, la câinele sugrumat de
lanţul său, şi care stătea mai departe întins pe pământ, cu ochi întredeschişi,
împăcat, poate, că nu murise zadarnic, trăiam povestea tragică a morţii, scrisă
cu sânge pe un caldarâm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu