Era într-o iarnă şi tocmai părăsisem cimitirul, unde aprinsesem o
lumânare la mormântul bunicului, când, o măzăriche rece a început să bată
darabana pe tabla capelei de la intrare. Am privit în sus, grăbit să-mi trag
gulerul paltonului, în timp ce un graure, îşi luă grăbit zborul dintr-un salcâm,
cu o bucată de pâine, dar, atacat de altă pasăre, a scăpat bucata din cioc.
Umbra aripilor, sfîşâind zgomotos aerul îngheţat, mi-a adus pe dinaintea
ochilor, imaginea îngerului, zburând cu o vioară la piept, descoperit ceva mai
devreme, pe una din crucile din marmură albă, undeva, la intrarea în cimitir.
„A cui este crucea cu îngerul ce poartă o vioară, de-acolo, din colţ?” am
întrebat o bătrână, ce tocmai, ieşea din capelă. „A lu unu Floricel maică, se zice că
i-a ridicat-o ăla a lu Muta, unu Petrică, venit tocmai din America - m-a lămurit bătrâna, dar,
văzând pe faţa mea nedumerirea şi mirarea „celui care, oricum, n-are cum să
priceapă o taină aşa mare”, a dat din mâini a lehamite şi, şi-a văzut de drum.
M-am întors înapoi în cimitir, şi am privit mai cu luare aminte acea cruce şi
acel epitaf: „Celui plecat să-i cânte acum şi lui Dumnezeu.” Şi, se iscălea mai
jos: „P”. Începuse să ningă rar; asta, mi-a amintit de nefericitul ce înebunise
de groază, cu contrabasul în mâini, aflat în câmp la Căţelu, din „Groapa”,
romanul lui Eugen Barbu. Dar, şi de vorbele acestuia, spuse celorlalţi ţigani
lăutari, înzăpeziţi, cu instrumentele în plin câmp, cu lupii dându-le târcoale
şi aşteptând să le pice la ospăţ încă o victimă: „–M-auzi, nene Mitică?” Dar
morţii nu mai aud, sau, mai ştii? Vioara lui Floricel era vestită nu numai la
noi în sat, ci, şi în satele vecine. Mai ales duminicile, pe islazul satului,
când era mare hărmălaie; horă mare, cu alte cuvinte. Printre flăcăii bine
dichisiţi, fetele frumos gătite şi aranjate şi, bineânţeles, babele aşezate pe
scăunelele aduse de acasă, vioara lui Floricel făcea minuni. Mi se părea mie,
ori, cu siguranţă vioara lui, înlocuia prin măiestria scripcarului, o întreagă
orchestră. Pe Floricel îl întovărăşea prin preajmă, umbra unui copil sărăntoc,
ce, nu ştiam, al cui este, întotdeauna uimit şi vrăjit de arcuşul viorii. „–Mă,
ăsta a lu Muta, ce
te tot zgâieşti pe acilea, io-te la el mucosu?”- se răţoia câte unu, la copil;
iar el, numai se strângea cu picioarele pe de lături, şi asculta vrăjit mai
departe. Poate că, şi ochiul, clipind şmechereşte, a: ei, lasă-l şi mata, ce-ai
cu copilul!”, pe care îl arăta Floricel ăluia, potolea repede gâlceava abia
iscată. „Pesemne, l-a fermecat şi pe el vioara, şi sunetele ei fără seamăn” – părea
să mai spună, maestrul. Aş fi dorit şi eu să ţin înfiptă lângă ureche, vioara
aceea, şi numai printr-o simplă atingere, sunetele ei, să-i vrăjească pe cei
din jur. Unii, chiar argumentau altora: „Asta da muzică, te saltă singură de pe
loc.”, însă eu, cu toate că mă holbam ca şi ceilalţi şi căutam să-mi apropii de
suflet această muzică şi acest instrument, în realitate, n-am reuşit niciodată.
Uneori, serile, gândul că vioara lui Floricel stătea atârnată de vreun perete
ori zăcea prin vreun cufăr al casei, mă rodea şi mă durea în acelaşi timp. În
sunetele viorii lui Floricel, auzeam şi plânsetul, şi jalea, şi optimismul,
chiar dragostea de viaţă, de frumos al acestui popor, de ani şi ani. Şi, în
visele mele, vedeam viora aceea, cum mă chema, mă îndemna să întind mâna şi
astfel să nu mai fie decât a mea. Rămâneam însă şi în vis cu mâna întinsă după
acea vioară, o vioară pentru care aş fi furat şi eu, asemeni lui Jean Valjean
al lui Hugo, care şterpelise doar o banală franzelă. În loc de rugăciunea la
care ne punea mama, mă rugam cerului, ca, şi fără vioară, cântecul să irumpă
din mine de peste tot, din toată fiinţa. „M-auzi, nene Floricel? Măcar mata să
mă auzi!” - îmi venea să-i strig de acolo din faţa crucii din marmoră albă.
Privind însemnul acelei litere enigmatice, dăltuită-n piatră, mi-am dat drept
pildă, cugetarea lui Goethe: „Lumea nu este a celor care pot, ci este a celor
care vor”. Şi, la urma urmelor, ce s-o fi făcut cu copilul lu Muta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu