Îi ceream, în postarea cu nr. 103,
cititorului meu, un pic de răgaz. Mi se cere, pe toate căile, să-mi scriu
romanul pe care l-am promis prietenilor mei, cât şi ţie cititorule, aflat în
nuştiu care colţ de lume. Promisiunea e ca „sfânta Evanghelie”, după cum suna o
vorbă a bunicului meu. Când voi avea ceva de dat publicului cititor, vă anunţ,
că voi veţi fi primii care o să aflaţi. Nu vreau să-mi dezamăgesc cititorii, de
aceea, voi posta în continuare din „schiţele şi povestirile” mele, publicate în
cartea apărută în 2007. Am recurs la această soluţie, pe de o parte, ca urmare
la ce spuneam mai sus, dar, şi ca urmare a unor solicitări di partea unor
prieteni care nu au intrat în posesia cărţii mele. Postările din cartea
anunţată, vor avea, toate, emblema: (CVP),
după titlul cărţii. Redau mai jos,
scrisoarea unui comentator de carte:
Tudor
Cicu - ‘Călător prin Valea Plângerii’
Citind această carte am descoperit un mare portretist.
Fiecare povestire este un portret al satului, pe care uneori îl identifici că
ar fi satul copilăriei tale şi mai ales al oamenilor pe lângă care ai trecut,
dar nu i-ai ‘văzut’ niciodată. Autorul îl cooptează direct pe cititor în
această rememorare a unei lumi care parcă nu a fost niciodată şi chiar simţi
asta, datorită stilului neprotocolar utilizat în povestiri. Limpede, direct,
simplu, Tudor Cicu restaurează memoria ‘Văii plângerii’, care de fapt este
incremenită în segmentul său temporal, iar fără această restaurare am fi mai
saraci şi mai trişti. Minunată ‘Galeria de portrete ‘ a D-lui Cicu, galerie pe
care vă invit din toata inima să o vizitaţi.
Dan
Simionescu
05.07.2011
- Năluca
Taica-moşu, cum îi spuneam eu bunicului,
când eram copil, povestea odată, că, a visat cum se văzuse dintr-o dată singur
pe pământ. Nici ţipenie de suflare în jur. Oriunde alerga, nu dădea de nimeni.
Trezindu-se el atunci brusc, din vis, s-a ales cu o spaimă teribilă. Spune
undeva Balzac, că, spaima e un sentiment care te îmbolnăveşte pe jumătate.
Unuia care-mi pricinuise şi mie pe vremea copilăriei o astfel de spaimă, noi,
copiii, îi spuneam: Mehmet Deliul.
Dacă acel om, n-ar fi existat, poate copilăria mea, privind-o cu ochii de acum,
nu ar fi avut şi partea cealaltă a monezii, numită „preţuirea fericirii”. Se
spunea despre el, că, în vremea tinereţii fusese o adevărată maşină a terorii,
pentru cei ce îndrăzneau a-şi cere dreptatea la stăpânire, ori căutau să ridice
cumva, crucea adevărului şi celorlaţi. Dar, cum aţa vieţii nu-i nesfârşită,
trecuse şi peste el anii, şi dat afară de la „stăpânire”, obişnuit în
continuare, de a juca rolul nebunului, devenise el însuşi, marele nebun.
Bufonul de odinioară, îşi juca acum, pe arena vieţii, tragicul rol. Nu-l mai
credea nimeni. Era îndepărtat din calea tuturor, precum un găinaţ de pasăre
picat pe reverul hainei, printr-un simplu bobârnac. Dar mai erau şi fricoşi şi
slabi de îngeri, care, încă se mai temeau de urletele, de ochii săi bulbucaţi
şi toporişca de la brâu. Noi, copii, cu certitudine, ne temeam. Văzându-l, uneori
paşnic, întinzându-mi câte o felie de pepene, când se mai nimerea pe la
bostănăria bunicului, mă gândeam (că atât cei puternici ca Mehmet, cât şi cei
slabi ca mine), că în sufletele lor nedestăinuite şi necercetate, se află de
cele mai multe ori, câte o mare durere. „Tu eşti a lu¢... (îmi
spunea atunci). Eşti deştept. Să schimbi lumea asta, ai auzit? Eu n-am reuşit”.
Ce lume, nu reuşise să schimbe acest nebun? Şi, de ce îmi cerea mie, să schimb,
ceea ce nici el nu ştia ce anume trebuia schimbat? Întrebări, care se ţineau de
mine ca scaiul agăţat de ciorap, sau fluturele, ca maiu-gaţu, de sticla lampei.
Ai noştri, acasă, seara când nu ne mai astâmpăram din clenciuri şi chicoteli,
cum întreceam măsura, cum începeau cu ameninţările: „Ia tăceţi copii, auziţi,
vine Mehmet Deliu să ridice copiii!” Fugeam atunci, spre paturi, sub
aşternuturi, ca nişte mânji cărora de curând li s-a scos splina. Sub acele
aşternuturi nu mai simţeam nici aerul pentru a-l putea respira. Gurile noastre,
deveneau gura marelui tăcut. În visele de atunci, Mehmet nebunul, devenise
năluca, care din când în când, în alergarea mea singur prin lume, mă agăţa de
gulerul hainei şi nu-mi mai da drumul. Mă trezeam zvârcolindu-mă, ţipând,
cerând ajutor; deşi mama (sau surorile mele) se afla cu un prosop ud la
căpătâiul meu. Ele nu vedeau năluca care mă urmărea. Dar, parcă poţi să iei de
gât şi să dobori o nălucă? - vorba lui Victor Hugo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu