Sunt unii oameni - şi nu puţini din păcate -
pentru care, tristeţea, această haină a singurătăţii, e a doua lor casă. Tu,
vrei cu dinadins să înlături poarta prin care aceştia să iasă din ea, iar ei, o
trag la loc aşa cum a fost. Astfel de om era neica Zaharia, prietenul tatei.
Până şi vagabondul care doarme sub pod, se bucură şi el de viaţă, iar când o
face, ştie să se bucure. Rare erau clipele de bucurie, pe chipul lu¢ neica Zaharia. Pe numele acesta îl ştiam noi copiii.
Un om domol, blajin, cu o vorbă liniştită, cântată, într-un anumit fel. Este un
fenomen rar să fii om, spun unii filosofi hinduşi. Să credem că aşa e! Şi, să
ne îndreptăm atenţia spre acest neica Zaharia. Se strămutase de prin părţile de
la Dunăre, la noi în sat, împreună cu mumă-sa, care, a trăit mult după
dispariţia lu¢ neica Zaharia, până la vârsta de o sută de ani. Îi văzusem împreună o singură dată, pe laviţa
din faţa plitei din odaie, într-o iarnă, când neica Zaharia, care trebăluise
ceva mai mult în saivanul din curte (pentru dragostea sa faţă de animale),
intrase mai după aceea, în tinda casei, de-i sărutase mâinile uscate, şi-i
vorbise bunicii, aflată şi ea de faţă, jumătate şoptit, jumătate cântat:
„Măicuţă, totul va fi bine!”. După care, o strânsese la pieptul lui puternic.
Se spunea despre neica Zaharia, că avusese acolo lângă Dunăre, case mari,
acareturi, saivanul plin cu animale în bătătură, soţie iubitoare şi doi copii.
Dar, când toate erau la rostul lor, din senin, căzu nenorocirea pe capul
omului. În cazul lu¢ neica Zaharia, s-au adeverit cele spuse, altundeva, de scriitorul Ilya
Ehrenburg: „Furtunile vin mai pe urmă, când omul doreşte, în sfârşit,
libertatea”. Cum s-ar zice, pomii dăduseră peste tot roade, dar ale lui erau
acre, pădureţe. Ciuma asta, căzu numai pe capul lui. Îi arsese într-o noapte
casa şi saivanele, apoi, pierduse nevasta bolnavă de oftică, şi pierdu (cum
Dumnezeu le orânduieşte pe toate), şi cei doi copii. Rămăsese numai cu mumă-sa.
Dar, spre deosebire de moş Anghel al lui Panait Istrati, el nu ieşise în uliţă,
să strige ca acela: „- Na! Soartă ticăloasă... Tu mă-ncovoi, dar eu mă-ndrept
şi te scuip în faţă. Na!”. Ciobănind, cu oile pe lângă moşu-său, tata învăţase
de mic, să cânte la fluier şi la caval. Cavalul pe care-l ştiam că-l ţinea
într-o cutie de lemn, la fundul cufărului, îi fusese trimis de un prieten, de
fel, de prin părţile Argeşului, cu care făcuse războiul, dar, undeva prin
munţii Tatra, la un atac aerian, acesta, îşi pierduse mâna dreaptă. Acela,
povestea tata, cânta uimitor la caval şi nu plângea sfâşietor (în vorbe) pentru
braţul sfârtecat, cât, pentru degetele pierdute, pe care, cele care îi mai
rămăseseră, şi le plimba ca un vrăjitor peste găurile cavalului. Odată, sau de
cel mult două ori pe an, când neica Zaharia venea pe la noi, tata, scotea
cavalul şi petreceam cu toţii la o ulcică cu vin, bineânţeles, împreună şi cu
neica Zaharia; iar noi, copiii, asistam vrăjiţi pe scăunelele acelea scunde. La
început, se depănau amintirile din locurile de la Dunăre unde copilărise, şi
mai târziu „se înfipsese puternic” pe pământul lui, însuşi neica Zaharia. Când
amintirile şi vorbele încetau, tata ducea cavalul la gură şi se pornea să
cânte. Începea cu doine, balade, şi după o vreme o da pe bătute şi jocuri
repezi. Până şi câinele care se strecura tiptil în tindă, bătea darabana cu
coada pe podea. Atunci ne era dat să vedem ceea ce, chiar şi Fetiţa cu
chibrituri, din povestea lui H.C.Andersen, ar mai fi dat încă un băţ pe
scăpărătoare, să poată vedea ceea ce se desfăşura în faţa noastră. Bubuia
pământul sub tălpile lu¢ neica Zaharia şi, din acel om greoi ca un urs, devenea uşor ca un fulg
de pasăre, iar din uriaşul cu ochii cătrăniţi de amarurile soartei, devenea
ursul cu priviri lacome şi strălucitoare, după halca ce i se arăta pe dinainte.
Juca de unul singur, după sunetele cavalului fermecat ,şi nu mai era nimeni
altul, care să-i stea alăturea. „Tii, măi fecior! Tii măi băiete! Aşa! Zi-i măi
fecior, para mamei ei de viaţă!”. Juca după cavalul tatei, din ce în ce mai
îndârjit, parcă, în necazul vieţii, care nu-i arătase vre-o bucurie. Fusese
probabil nenorocit în soartă, dar, se încleşta cu îndârjire de clipa ce i-o da
cavalul, prin gura tatei. Şi, în fond, care este cheia fericirii, dacă nu
uitarea? De unde şi expresia mamei: „Era fericit ca un copil”. Şi, cavalul
tatei, parcă era nebun, nu înceta până dinspre ziuă, când se auzeau cocoşii
cântând. Nicicând nu mi s-a părut cavalul tatei, atât de fermecat ca atunci,
nici în câmp cu oile, nici cu altă ocazie. Tata, parcă ştia asta, deşi îl rugam
alteori, să-şi scoată cavalul din cufăr, să ne zică ceva, dar el, se urnea
greu. Însă, mult mai târziu, am aflat că tata primise de prin părţile
Argeşului, vestea că prietenul lui din război, se stinsese din viaţă, iar el,
nu mai avea chef să cânte, cu atâta foc. Povestea unei vieţi, dădea a înţelege
cineva, este şi povestea pe care unii, au tăria s-o ducă cu ei în mormânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu