În singurătate, spunem că
povestea fiecărei vieţi este povestea unei înfrângeri. Atunci, fiecărui om îi apare lumea întreagă, ca o
deşertăciune, şi viaţa, lipsită de orice fel de înţelegere. Cândva, pe o tarla,
în plină arşiţă, tata mă mângâia cu gândul, că, numai prin părţile acelea,
lipsea o fântână pe care oamenii uitaseră să o ridice, dar, că în alte părţi,
oamenii nu uitaseră să sape alte fântâni. O fântână lipsă, iată un gând, care-l
mai răcoreşte pe cel care moare de sete; închipuiţi-vă atunci, o lume fără
fântâni! În locurile în care m-am născut, trăia cândva un bătrân fântânar.
Trecusem, odată, pe lângă casa bătrânului; m-a zărit de pe prispa casei şi m-a
strigat să vin o ţâră, că are să mă întrebe ceva. M-a poftit alăturea de
dânsul, şi pe sub sprâncenele mari, albe ca neaua, a prins a-mi cerceta
îndelung înfăţişarea. „Era straşnic om, Cozma Răcoare! Când zic: Cozma, parcă
văd, iată, parcă văd înaintea mea un om întunecat...” – îşi începe M.
Sadoveanu, povestirea celebrului haiduc; însă, eu m-am simţit pe atunci, lângă
bătrânul fântânar, ca lângă un stejar răcoros, protector.
-„Nu cumva, oi fi fiind tu, ăsta a lu... şi mi-a zis pe nume. Am dat din
cap, că da, eu eram ăla. Am auzit că
vrei să pleci de acasă, undeva, pe la oraş, să înveţi oleacă mai multă carte,
aşa-i?” Pe atunci, aşa avusesem de gând, n-am zis că nu, dar, nici că da,
adică, aşa e! Cu chipul, la fel de întunecat ca al personajului amintit, şi-a
întors faţa de la mine, spre zări îndepărtate, ştiute, pesemne, numai de el. Prin
ochii lui (bănuiam eu) vedea cum viaţa curge înainte, cum oamenii se zbat în
aceleaşi drame stupide, şi toţi aşteaptă un om ca el, care să le întindă găleta
legată de lanţul fântânii, plină ochi cu apă rece, şi să le spună: luaţi de
beţi şi vă răcoriţi, viaţa nu-i chiar atât de parşivă, ehei! L-am auzit, apoi, vorbindu-mi, cu ochii ţintă
către cele zări:
- „... în tinereţe am învăţat şi eu ceva, un pic acolo, cât să pot
buchisi în psaltire, mai târziu. Hei, grozav a mai fost! Pe unde treceam, toţi
mă puneau să le buchisesc, când cădeau sfinţii, prin călendare. Grozav mai
citeam. Mă uitam odată şi gata! Apoi, viaţa a mers mai departe; m-am tovărăşit
cu unu¢
de săpa fântâni. Bine am mai făcut noi doi pe unde treceam. Terminam o fântână,
nici nu apucam să ne răcorim setea bine sub lespezile ei, că gata, hai cu
lucrurile în spinare, să săpăm alta. Bună treabă am mai făcut noi doi... în
toate satele, pe unde treceam, era nevoie de apă. Setea trebuie potolită. Numai
să ai cu ce, măi nepoate... înţelegi tu, ce spun acilea? De-acum la bătrâneţe,
am căzut în ispită, m-am cam dat cu ţuiculiţa, mi-a trecut setea de apă.
Proastă treabă! Se pare că m-am născut într-o zodie rea.... de, ispita e ca
diavolul”.
A tăcut o vreme, după care, şi-a adus aminte de ţoiul pitit după un
chirpic ieşit din zidăria prispei coşcovite, şi m-a uitat. Am înţeles că
trebuia să-mi iau rămas bun, să plec, dar m-a oprit în loc, lăsându-mi pe
umeri, palma lui cât o lopată. „Şi, zici că vrei să pleci, nu-i aşa? - nu
spusesem nimic - aşa, asta este bună treabă. Dar, să ştii, că dacă vei
cutreiera multe ţinuturi şi nu-ţi va fi de folos la nimic, înseamnă că ţi-ai
irosit viaţa zadarnic. Acum du-te!” Peste ani, tata a ţinut să-mi spună: „Îl ştii pe moş Gheorghe,
ăl’ de săpa fântânile prin părţile astea? Bietul moşneag! A căzut într-o
fântână. S-a prăpădit. Se vede treaba, că s-a născut într-o zodie rea”.
Aflat odată, în plin câmp, doar cu tata, cu oile, l-am întrebat:
-„A avut cineva vreodată fântână la câmp, tată?” (Ia uite, ce-mi veni să
întreb? De fântâni îi ardea tatei, acum? Bine că nu-mi răspunde. Se pune tata
la mintea mea? Dar, ia uite, că totuşi, tata îmi răspunde).
-„A avut. Era unu’, Agi-Ahmet, care îşi făcuse fântână, undeva, mai spre
hotar cu Vârtopu (aha, satul ăla dinspre canarale, mi-am zis), la pomul ăla
pădureţ, unde am fost şi noi cu oile. (Îmi aminteam de pomul ăla pădureţ: făcea
nişte mere, că-ţi pungea gura; acre, acre)... Era o comoară prin părţile astea,
a mai spus tata. (Nu-mi aminteam, să fi văzut pe acolo, vreo fântână. Priveam
în sus. Căutam.) Tata a înţeles, fiindcă, imediat a adăugat: Acum nu mai e. S-a
surpat de când a murit moş Gheorghe, ăla de era fântânarul satului”. Şi n-am
mai vorbit despre asta. Dar, de câte ori încerc să povestesc despre toate
acestea, mi se usucă buzele, ca de-o arşiţă cumplită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu