2. La pescuit pe Marea Egee... de un albastru ultramarin.
3. Un vapor pentru o mică parte a lumii... Poate, la pensionare voi călători şi eu cu el.
Între Sartri şi Kriaritsi
2.
Doamne
(îmi spuneam, aflat acolo pe veranda hotelului „Asteras”), n-ar trebui
niciodată să ne fie ruşine de tristeţile noastre, căci ele sunt ca acele „stele
făclii” din balada mioritică, un fel de lumină călăuzitoare în lumea prin care
orbecăim de-a lungul vieţii, un fel de pansament peste prea-bucuriile de până
acum, care trebuie să ne aşeze, odată, la a cumpăni rostul fiecărei clipe dată
de tine, Doamne! După ce am acceptat noua mea stare, m-am simţit mai bine ca
înainte, mai lucid, mai pătruns de propriile mele trăiri. Euripide, un
tragician grec, a scris că „Grecii ştiu că cuvintele sunt precum pumnalele”.
Dar (mă întrebam), sunt grecii de-acum, ca cei de pe vremea lui Euripide? Pe
scara ce urca spre recepţie îşi făcu apariţia, întâi, doamna, apoi, domnul
patron. I-am recunoscut după feţele lor supărate şi grăbite să urce scara cât
mai repede. Cu un gest nervos, doamna aruncase la căpătâiul scărilor, direct pe
gazon, umbrela de plajă. Când au trecut prin dreptul meu, nu mi-au aruncat nici
o privire. „Aha! Ştiu totul dinainte, nu-s ca cei doi turişti rătăciţi în acest
spaţiu, ca noi”- mi-am zis. Până la sosirea celor doi greci turişti, nu mă
gândisem decât la soarta noastră, cu un soi de egoism primitiv. Cert e că după
sosirea celor doi, nu mai gândeam aşa. În cea mai frumoasă povestire (Geamilia),
Aitmatov crede că egoismul copilului (care era însuşi autorul) se răscolea în
el „prefăcându-se într-o gelozie aprinsă”. Când citeam povestirea, la început
mi-a fost milă de Daniar (iubitul Geamilei) şi i-aş fi zis fetei: „-Da, aşa se
întâmplă mereu în viaţă”. Şi căprioara vede că liniştea ce i se aşterne în faţă
este benefică, până când, din lăstărişul învăluit în nori groşi de praf, îi
sare la gât, leopardul. Dar, să o luăm ca o glumă. Ascultaţi mai departe. Din
interiorul recepţiei, nu auzeam decât şoaptele grecilor. Patronii puneau
întrebări scurte şi recepţionera explica de zor. Apoi, tăceau cu toţii. Într-o
astfel de pauză, n-am mai răbdat pe scaunul acela pliant şi am intrat peste ei.
Soţia aştepta, nemişcată, în dreptul pupitrului ce o despărţea de panoplia cu
chei, a hotelului. Fiul meu, tocmai îi arăta recepţionerei, imortalizată pe
mobilul său, imaginea confirmării avute de la „Asteras”, după ce tranzacţionase,
în România, cazarea noastră la hotel. Patronii, aveau şi ei scoasă la
imprimantă, foaia prin care nouă ni se transmisese ok-eiul după acea
tranzacţie. Erau conştienţi că recepţionera greşise, dar, nici aşa, să i se
taie capul pentru asta. Căutau o soluţie şi nu găsiseră înţelegere nici la
ceilalţi colegi, de pe la alte hoteluri unde încercaseră prin câteva telefoane,
ceva mai înainte, spre a ne rezolva cazarea. Oraşul era asaltat de turişti la
acea vreme. Simţeam că or să facă, cu toţii, un pas înapoi. Şi, mi-am adus
aminte de vorbele lui Euripide de am zâmbit, nefiresc zic eu, cu mâna dreaptă
dusă în căuşul palmei stângi, dând de înţeles că voi scrie, cândva, despre
toate astea. Mă hotărâsem să atac. Zâmbind din nou, repet scena. Ridic pentru
cea de a doua oară, palma mâinii stângi şi cu degetele strânse de la mâna
dreaptă , îi sugerez recepţionerei că voi scrie toate astea. Patronii (soţ şi
soţie), mă privesc miraţi. Parcă ar vrea să ştie ce doresc să spun. Şi, chiar
am zis, în româneşte:
- Interesant!...
Foarte interesant pentru un scriitor că i se întâmplă tocmai ceea ce nu credea
să i se întâmple: că subiectele vin singure. Nu aleargă după ele ci i se oferă
gratuit. Voi scrie toate astea, cu siguranţă, cum mă voi întoarce în ţară. Patronii,
pesemne, au înţeles altceva. Chipurile, că le ceream o condică de reclamaţii,
ori altceva, să scriu o contestaţie. Ori dracu mai ştie ce. Recepţionera m-a
privit, nedumerită, şi i-a cerut fiului meu să-i traducă. L-am auzit pe fiul
meu (înţelegeam câte ceva din engleza lui) că „tata e scriitor” că e un
„subiect tare” pentru cărţile ce le va scrie despre Grecia…
- A scris şi
cărţi despre Grecia?- am bănuit eu sensul celor întrebate de recepţioneră. Fiul
meu Adrian, i-a explicat că sunt membru al U.S. (din ţară) şi din cele
douăsprezece cărţi scrise, o carte este despre călătoriile noastre prin Grecia.
Recepţionera s-a întors spre patroni (cu un zâmbet distins, afişat)
traducându-le, în greacă, cele auzite de la fiul meu. S-a aşternut, apoi,
iarăşi o tăcere ca cea de dinainte de a intra eu. Am făcut un gest a
indiferenţă şi am ieşit iarăşi pe verandă. I-am lăsat să delibereze. La un
moment dat, fiul meu Ady, vine la mine şi-mi spune, că, patronii ne oferă două
nopţi la Kriaritsi ,
la o garsonieră a patronului, în casa de la ţară, cam la 12-15 km de Sartri (unde locuieşte o soră
de-a lui) – dar, care e aproape de plajă. Numai că locurile sunt „ceva” mai
sălbatice.
- Tot la
preţul de 70 euro, pe noapte, ca aici? – am întrebat eu.
- Nu!... Zice
că la 30 de euro, cu totul, pentru cele două nopţi. După care, au zis, ne vom
întoarce, aici, la hotel, unde avem asigurată ce-a de a treia noapte, pe care o
vom plăti integral (adică 70 euro), aşa cum fusese stabilit prin contract.
- Uite ce-i! -
i-am zis fiului meu. Du-te şi spune-le, că, da, suntem de acord cu garsoniera
de la Kriaritsi , dar…
nici un euro. Nu-i vina noastră. Să aplice şi ei judecata Talmudului: „cine
greşeşte să plătească!” (Aici, sincer să fiu, nu-ş ce sta scris în Talmud în
chestia asta, dar pentru impresie, mergea) Dacă noi nu veneam (din cauza
noastră, nu?), atunci, ne-ar fi oprit – fără drept de apel – 210 euro din
contul transmis. „E corect, ce spun? Păi, să fie şi ei corecţi!” – îi spun
fiului meu, să le transmită, grecilor.
- Şi, mai
spune-le, că, altfel nu acceptăm, ne întoarcem cu maşina, în România, şi le
mulţumim pentru bunele intenţii!
Fiul meu Ady
s-a întors în recepţie, iar eu am coborât scările şi am aruncat o ultimă
privire hotelului, convins că are să fie şi ultima. Stăteam rezemat de maşină,
când, peste alte cinci minute, i-am zărit pe ai mei, venind către mine,
zâmbind:
- Au fost de
acord. Ne vor caza pentru două nopţi la
Kriaritsi , pe gratis, după care ne întoarcem, aici, pentru
cea de a treia seară, la preţul de 70 euro.
Din dreptul
hotelului, dintr-o dubiţă tip TV de culoarea albă, recepţionera de la hotel,
alături de patronul ei, şoferul dubiţei, ne-a făcut semn să-i urmăm spre
Kriaritsi. Nu ştiu ce anume i-or fi determinat, să ne accepte condiţiile
noastre, cu siguranţă, nu cele spuse de mine, la supărare. Zeiţa înţelepciunii
la greci, e, desigur, Atena. Eu, nici măcar nu mă gândisem la ea.
(urmarea
episodului 6: vineri)
Interesantă desfăşurare. Deci, dacă ceva te împiedică să ajungi unde ai o rezervare, dintr-un cont blocat ţi se retrag banii avansaţi. Ş-apoi bate-te cu aheii, troianule!...
RăspundețiȘtergereAtunci, eu nu voi fi niciodată partizanul unor asemenea "rezervări". Un cont cu un aconto, acolo, de cîţiva euro, pînă-n 10-15, pentru procedura birocrăţească, mai da... Şi, chiar de am întîrziat din obiective motive, peste ora, răgazul convenit, să pierd acei bani, dar numai şi dacă nu am prevenit prestatorul prin nici o cale de comunicare, înainte de a se epuiza termenul de prezentare. Asta, ca procedură de nu legală-n turism, măcar de bun-simţ.
Cît despre stratagema tudor-cicuană, jos pălăria! ... Cei cu armasarul legendar, să tremure că se va scrie de rău despre ei, de parcă pînă azi s-a scris doar de bine. Vă asigur eu că, din Austria mai spre Vest, nici de ruşi nu se mai tem recepţionerii, cu tot cu patronii lor.
Dar, sincer: regret nerezolvarea în stil mai romantic a incidentului hotelier!... Nu, că v-aş fi dorit să dormiţi sub stele, legănaţi de cicale (zgomotul infernal al unor soi de muşte de copac, faimoase pe toate litoralele mediterane, în stare să bată zumzăitul zdupăit al unei autostrăzi)... Dar nici să doarmă flăcăul singur nu-i corect!
Culai
Hei, bădie Culai! Tare ne-am dori, toate, să iasă pe placul nostru. Cum asta nu se poate, am ales calea unei naraţiuni mai optimiste, deşi, tare mă temeam, atunci, de lozinca acelui pescar de la Corintos, care mă făcuse "gypsi". Am ales (se va vedea că am ales bine), calea spre aventură şi scriitură, acceptând oferta grecilor. Cât despre ce va mai fi, şi chiar s-au întâmplat... în poveste mult mai este! Ultimul cubvânt, va fi al cititorului.
RăspundețiȘtergereP.S. ... n-am vrut să scriu "cubvânt" (ci, cuvânt) şi, uite cum, spre farmecul rostirii, câte poate ascunde, - ca să vezi - eroarea!
RăspundețiȘtergereEcleziastic, motul sună chiar fefe bine!
ȘtergereLa xcîte "cubvînturi" toarnă pe orificiul facial principal cei din cele 3Putori de stat nu chiar de pomană, nu ne văd bine nice cu maidanezii, nici cu roşia, alba-neagra lor montană...
Abia aştept urmarea. Să văz cîte grecoiace-nlăcrămate lăsă-n urmă Cicu-Jr.
Culai
Bădie Culai: De obicei, de Crăciun, mama era cea care dădea, cea dintâi, vestea: „Gata, copii, hai de vă îmbrăcaţi bine şi să mergem la taica-moşu şi mă-ta mare”. Acolo, aveam să ascultăm, cu toţii, împreună, colindele cu Iisus. Nu pricepeam, pe atunci, de ce atâta smerenie şi linişte, când se cântau colindele. Îmi aduc, bine aminte, imaginea, din memorie, a uneia dintre acele seri: se făcuse aproape seară şi, de acum, simţeam eu, că, mama nu are să ne mai ducă la bunicu, fiindcă ninsese aşa de tare, că nu se mai putea răzbi prin acele troiene, deşi, tata tăiase cu lopata şi cazmaua, un drum, cât de cât până la bunici, acasă. Ce-o fi fost în capul meu, nu ştiu. Cert e că am luat, atunci, totul pe cont propriu. Spuneau ai mei, că m-au găsit o oră mai târziu, în picioarele goale, cu izmenuţele trase peste o cămăşuţă de casă, căzut în zăpadă pe pârtia făcută de tata, cam pe la mijlocul drumului până la bunicul. Eram vânăt la faţă, dar încă în viaţă. Mi-au frecat, cu oţet şi ţuică, tot corpul, până mi-am revenit.
RăspundețiȘtergere- Mă prostule..., mi-a zis tata, într-un târziu. De unde să ştie bunicu-tău, când vine Moş Crăciun cu sania. Ce, au făcut ei armata împreună? Se cunosc ei de undeva? Să nu mai crezi tot ce spune bunicul tău... Zice şi el, nişte basme, colo... e un mincinos ca toţi ceilalţi. „Ba nu-i adevărat!, l-am înfruntat eu în gând pe tata. Tu eşti mincinos..., bunicul meu le ştie pe toate. Am să mă rog, la icoană, lui Iisus, să-mi spună adevărul”. „Bine, roagă-te! – mi-a spus tata. De atunci, în tăcere, am tot aşteptat acel răspuns. Să fi venit, între timp şi să nu ştiu eu?