miercuri, 4 septembrie 2013

404. Plajele însorite din Halkidiki (5.2)

 1. La capătul lumilor... unde "Balaurul mărilor" înghite Soarele.
2. La pescuit pe Marea Egee... de un albastru ultramarin.
3. Un vapor pentru o mică parte a lumii... Poate, la pensionare voi călători şi eu cu el.


Între Sartri şi Kriaritsi

2.
   Doamne (îmi spuneam, aflat acolo pe veranda hotelului „Asteras”), n-ar trebui niciodată să ne fie ruşine de tristeţile noastre, căci ele sunt ca acele „stele făclii” din balada mioritică, un fel de lumină călăuzitoare în lumea prin care orbecăim de-a lungul vieţii, un fel de pansament peste prea-bucuriile de până acum, care trebuie să ne aşeze, odată, la a cumpăni rostul fiecărei clipe dată de tine, Doamne! După ce am acceptat noua mea stare, m-am simţit mai bine ca înainte, mai lucid, mai pătruns de propriile mele trăiri. Euripide, un tragician grec, a scris că „Grecii ştiu că cuvintele sunt precum pumnalele”. Dar (mă întrebam), sunt grecii de-acum, ca cei de pe vremea lui Euripide? Pe scara ce urca spre recepţie îşi făcu apariţia, întâi, doamna, apoi, domnul patron. I-am recunoscut după feţele lor supărate şi grăbite să urce scara cât mai repede. Cu un gest nervos, doamna aruncase la căpătâiul scărilor, direct pe gazon, umbrela de plajă. Când au trecut prin dreptul meu, nu mi-au aruncat nici o privire. „Aha! Ştiu totul dinainte, nu-s ca cei doi turişti rătăciţi în acest spaţiu, ca noi”- mi-am zis. Până la sosirea celor doi greci turişti, nu mă gândisem decât la soarta noastră, cu un soi de egoism primitiv. Cert e că după sosirea celor doi, nu mai gândeam aşa. În cea mai frumoasă povestire (Geamilia), Aitmatov crede că egoismul copilului (care era însuşi autorul) se răscolea în el „prefăcându-se într-o gelozie aprinsă”. Când citeam povestirea, la început mi-a fost milă de Daniar (iubitul Geamilei) şi i-aş fi zis fetei: „-Da, aşa se întâmplă mereu în viaţă”. Şi căprioara vede că liniştea ce i se aşterne în faţă este benefică, până când, din lăstărişul învăluit în nori groşi de praf, îi sare la gât, leopardul. Dar, să o luăm ca o glumă. Ascultaţi mai departe. Din interiorul recepţiei, nu auzeam decât şoaptele grecilor. Patronii puneau întrebări scurte şi recepţionera explica de zor. Apoi, tăceau cu toţii. Într-o astfel de pauză, n-am mai răbdat pe scaunul acela pliant şi am intrat peste ei. Soţia aştepta, nemişcată, în dreptul pupitrului ce o despărţea de panoplia cu chei, a hotelului. Fiul meu, tocmai îi arăta recepţionerei, imortalizată pe mobilul său, imaginea confirmării avute de la „Asteras”, după ce tranzacţionase, în România, cazarea noastră la hotel. Patronii, aveau şi ei scoasă la imprimantă, foaia prin care nouă ni se transmisese ok-eiul după acea tranzacţie. Erau conştienţi că recepţionera greşise, dar, nici aşa, să i se taie capul pentru asta. Căutau o soluţie şi nu găsiseră înţelegere nici la ceilalţi colegi, de pe la alte hoteluri unde încercaseră prin câteva telefoane, ceva mai înainte, spre a ne rezolva cazarea. Oraşul era asaltat de turişti la acea vreme. Simţeam că or să facă, cu toţii, un pas înapoi. Şi, mi-am adus aminte de vorbele lui Euripide de am zâmbit, nefiresc zic eu, cu mâna dreaptă dusă în căuşul palmei stângi, dând de înţeles că voi scrie, cândva, despre toate astea. Mă hotărâsem să atac. Zâmbind din nou, repet scena. Ridic pentru cea de a doua oară, palma mâinii stângi şi cu degetele strânse de la mâna dreaptă , îi sugerez recepţionerei că voi scrie toate astea. Patronii (soţ şi soţie), mă privesc miraţi. Parcă ar vrea să ştie ce doresc să spun. Şi, chiar am zis, în româneşte:
- Interesant!... Foarte interesant pentru un scriitor că i se întâmplă tocmai ceea ce nu credea să i se întâmple: că subiectele vin singure. Nu aleargă după ele ci i se oferă gratuit. Voi scrie toate astea, cu siguranţă, cum mă voi întoarce în ţară. Patronii, pesemne, au înţeles altceva. Chipurile, că le ceream o condică de reclamaţii, ori altceva, să scriu o contestaţie. Ori dracu mai ştie ce. Recepţionera m-a privit, nedumerită, şi i-a cerut fiului meu să-i traducă. L-am auzit pe fiul meu (înţelegeam câte ceva din engleza lui) că „tata e scriitor” că e un „subiect tare” pentru cărţile ce le va scrie despre Grecia…
- A scris şi cărţi despre Grecia?- am bănuit eu sensul celor întrebate de recepţioneră. Fiul meu Adrian, i-a explicat că sunt membru al U.S. (din ţară) şi din cele douăsprezece cărţi scrise, o carte este despre călătoriile noastre prin Grecia. Recepţionera s-a întors spre patroni (cu un zâmbet distins, afişat) traducându-le, în greacă, cele auzite de la fiul meu. S-a aşternut, apoi, iarăşi o tăcere ca cea de dinainte de a intra eu. Am făcut un gest a indiferenţă şi am ieşit iarăşi pe verandă. I-am lăsat să delibereze. La un moment dat, fiul meu Ady, vine la mine şi-mi spune, că, patronii ne oferă două nopţi la Kriaritsi, la o garsonieră a patronului, în casa de la ţară, cam la 12-15 km de Sartri (unde locuieşte o soră de-a lui) – dar, care e aproape de plajă. Numai că locurile sunt „ceva” mai sălbatice.
- Tot la preţul de 70 euro, pe noapte, ca aici? – am întrebat eu.
- Nu!... Zice că la 30 de euro, cu totul, pentru cele două nopţi. După care, au zis, ne vom întoarce, aici, la hotel, unde avem asigurată ce-a de a treia noapte, pe care o vom plăti integral (adică 70 euro), aşa cum fusese stabilit prin contract.
- Uite ce-i! - i-am zis fiului meu. Du-te şi spune-le, că, da, suntem de acord cu garsoniera de la Kriaritsi, dar… nici un euro. Nu-i vina noastră. Să aplice şi ei judecata Talmudului: „cine greşeşte să plătească!” (Aici, sincer să fiu, nu-ş ce sta scris în Talmud în chestia asta, dar pentru impresie, mergea) Dacă noi nu veneam (din cauza noastră, nu?), atunci, ne-ar fi oprit – fără drept de apel – 210 euro din contul transmis. „E corect, ce spun? Păi, să fie şi ei corecţi!” – îi spun fiului meu, să le transmită, grecilor.
- Şi, mai spune-le, că, altfel nu acceptăm, ne întoarcem cu maşina, în România, şi le mulţumim pentru bunele intenţii!
Fiul meu Ady s-a întors în recepţie, iar eu am coborât scările şi am aruncat o ultimă privire hotelului, convins că are să fie şi ultima. Stăteam rezemat de maşină, când, peste alte cinci minute, i-am zărit pe ai mei, venind către mine, zâmbind:
- Au fost de acord. Ne vor caza pentru două nopţi la Kriaritsi, pe gratis, după care ne întoarcem, aici, pentru cea de a treia seară, la preţul de 70 euro.
Din dreptul hotelului, dintr-o dubiţă tip TV de culoarea albă, recepţionera de la hotel, alături de patronul ei, şoferul dubiţei, ne-a făcut semn să-i urmăm spre Kriaritsi. Nu ştiu ce anume i-or fi determinat, să ne accepte condiţiile noastre, cu siguranţă, nu cele spuse de mine, la supărare. Zeiţa înţelepciunii la greci, e, desigur, Atena. Eu, nici măcar nu mă gândisem la ea.


                                                   (urmarea episodului 6: vineri)                                     

5 comentarii:

  1. Interesantă desfăşurare. Deci, dacă ceva te împiedică să ajungi unde ai o rezervare, dintr-un cont blocat ţi se retrag banii avansaţi. Ş-apoi bate-te cu aheii, troianule!...
    Atunci, eu nu voi fi niciodată partizanul unor asemenea "rezervări". Un cont cu un aconto, acolo, de cîţiva euro, pînă-n 10-15, pentru procedura birocrăţească, mai da... Şi, chiar de am întîrziat din obiective motive, peste ora, răgazul convenit, să pierd acei bani, dar numai şi dacă nu am prevenit prestatorul prin nici o cale de comunicare, înainte de a se epuiza termenul de prezentare. Asta, ca procedură de nu legală-n turism, măcar de bun-simţ.

    Cît despre stratagema tudor-cicuană, jos pălăria! ... Cei cu armasarul legendar, să tremure că se va scrie de rău despre ei, de parcă pînă azi s-a scris doar de bine. Vă asigur eu că, din Austria mai spre Vest, nici de ruşi nu se mai tem recepţionerii, cu tot cu patronii lor.
    Dar, sincer: regret nerezolvarea în stil mai romantic a incidentului hotelier!... Nu, că v-aş fi dorit să dormiţi sub stele, legănaţi de cicale (zgomotul infernal al unor soi de muşte de copac, faimoase pe toate litoralele mediterane, în stare să bată zumzăitul zdupăit al unei autostrăzi)... Dar nici să doarmă flăcăul singur nu-i corect!
    Culai

    RăspundețiȘtergere
  2. Hei, bădie Culai! Tare ne-am dori, toate, să iasă pe placul nostru. Cum asta nu se poate, am ales calea unei naraţiuni mai optimiste, deşi, tare mă temeam, atunci, de lozinca acelui pescar de la Corintos, care mă făcuse "gypsi". Am ales (se va vedea că am ales bine), calea spre aventură şi scriitură, acceptând oferta grecilor. Cât despre ce va mai fi, şi chiar s-au întâmplat... în poveste mult mai este! Ultimul cubvânt, va fi al cititorului.

    RăspundețiȘtergere
  3. P.S. ... n-am vrut să scriu "cubvânt" (ci, cuvânt) şi, uite cum, spre farmecul rostirii, câte poate ascunde, - ca să vezi - eroarea!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ecleziastic, motul sună chiar fefe bine!
      La xcîte "cubvînturi" toarnă pe orificiul facial principal cei din cele 3Putori de stat nu chiar de pomană, nu ne văd bine nice cu maidanezii, nici cu roşia, alba-neagra lor montană...

      Abia aştept urmarea. Să văz cîte grecoiace-nlăcrămate lăsă-n urmă Cicu-Jr.
      Culai

      Ștergere
  4. Bădie Culai: De obicei, de Crăciun, mama era cea care dădea, cea dintâi, vestea: „Gata, copii, hai de vă îmbrăcaţi bine şi să mergem la taica-moşu şi mă-ta mare”. Acolo, aveam să ascultăm, cu toţii, împreună, colindele cu Iisus. Nu pricepeam, pe atunci, de ce atâta smerenie şi linişte, când se cântau colindele. Îmi aduc, bine aminte, imaginea, din memorie, a uneia dintre acele seri: se făcuse aproape seară şi, de acum, simţeam eu, că, mama nu are să ne mai ducă la bunicu, fiindcă ninsese aşa de tare, că nu se mai putea răzbi prin acele troiene, deşi, tata tăiase cu lopata şi cazmaua, un drum, cât de cât până la bunici, acasă. Ce-o fi fost în capul meu, nu ştiu. Cert e că am luat, atunci, totul pe cont propriu. Spuneau ai mei, că m-au găsit o oră mai târziu, în picioarele goale, cu izmenuţele trase peste o cămăşuţă de casă, căzut în zăpadă pe pârtia făcută de tata, cam pe la mijlocul drumului până la bunicul. Eram vânăt la faţă, dar încă în viaţă. Mi-au frecat, cu oţet şi ţuică, tot corpul, până mi-am revenit.
    - Mă prostule..., mi-a zis tata, într-un târziu. De unde să ştie bunicu-tău, când vine Moş Crăciun cu sania. Ce, au făcut ei armata împreună? Se cunosc ei de undeva? Să nu mai crezi tot ce spune bunicul tău... Zice şi el, nişte basme, colo... e un mincinos ca toţi ceilalţi. „Ba nu-i adevărat!, l-am înfruntat eu în gând pe tata. Tu eşti mincinos..., bunicul meu le ştie pe toate. Am să mă rog, la icoană, lui Iisus, să-mi spună adevărul”. „Bine, roagă-te! – mi-a spus tata. De atunci, în tăcere, am tot aşteptat acel răspuns. Să fi venit, între timp şi să nu ştiu eu?

    RăspundețiȘtergere