418. Şi, n-am mai ajuns la Adjud

În fotografie: Mircea Dinutz, în 2012 la Râmnicu Sărat cu "Anamneze necesare", primind premiul.

Şi, n-am mai ajuns la Adjud...

                         Motto:

                            „Cine strică-aşezământ,

                             N-aibă ţărnă pe mormânt,

                             Nici hodină pe pământ;

                             Fie-i moara râşniţă

                             Şi hodina-n temniţă!”

                                   (Cântec popular)

   Astăzi, pe 1 octombrie fusesem invitat la Biblioteca Oraşului Adjud, să iau cuvântul (ca lector de carte:  la vol. „Substanţe interzise” de Liviu Ioan Stoiciu (şi) „Himera cu sfeşnic aprins” de Doina Popa). Mi se făcuse, totodată, onoarea de a-mi prezenta cartea „Niciodată parodii...” apărută foarte recent la editura Rafet. N-am mai ajuns la Adjud. O ploaie torenţială a căzut asupra Buzăului încă din nopatea trecută. Bătea, precum crivăţul şi vântul. Vântul, ca turbatul, anunţa iarna. Te spulbera de pe stradă, aşa de tare bătea. M-am temut de acest drum, dintr-un instinct interior, care-mi spunea: „Dumnezeu hotărăşte, tu supune-te!” Pe cine să dau vina? Aşa cum spune cântecul popular? Cântecul e cântec! Mi-am adus aminte, de îndată, de acea scenă a lui Tolstoi, din „Anna Karenina”. Levin (care plecase cu trăsura cu cai, cu nişte amici la vânătoare, la balta de la Kolpeno, „dincoace de Gvozdevo”- vezi cap IX partea a VI-a) tocmai îndreptase arma să tragă într-un sitar. Auzise undeva în spatele său un plescăit de apă dar nu se lămuri ce era. Iată cum descrie Tolstoi scena aceea mirifică: „În loc de dublă, izbucni de sub botul căţelei un sitar. Levin duse puşca la umăr; dar chiar în clipa când ochi, plescăitul prin apă spori, se apropie şi auzi glasul lui Veslovski, care strigă ceva neînchipuit de tare. Levin îşi dădu seama că ochise în urma sitarului”. Ce se întâmplase? Veslovski vroise să vadă mai de aproape cum se trage şi intrase cu trăsurica în baltă unde caii se împotmoliseră. „Dracu l-a pus” – se gândi Levin, întorcându-se la trăsurica împotmolită. Era necăjit, bietul Levin şi, avea de ce! Din pricină că Stepan Arkadici (însoţitorului lui Levin) şi nici Veslovski nu-l ajutară să scoată caii din baltă şi să-i deshame – deoarece nici unul, nici celălalt habar n-aveau de mânuirea hamurilor. Apoi, atât îmi trebuia mie, să am ceva, pe drum la maşină, cum nici habar nu am de „ceva” mecanică. Mai ales că cei care au dorit (şi au ţinut dinadins) să mă însoţească la lansarea cărţii mele, mi-au dat un semnal pe mobil că nu mai puteau să mă însoţească. Poetului Teo Cabel îi curgea apa de la ploaie prin acoperişul casei şi, deci, nu avea cum. Domnul profesor Stelian Grigore fusese inundat de apa strânsă de la ploi, în plină noapte. Şi, acum, în plină zi se mai lupta cu scoaterea apei din casă. I-am dat telefon editorului Constantin Marafet să-i spun toate astea. Mi-a spus că şi la Râmnicu Sărat plouă şi bate vântul, năpraznic de tare. Colac peste pupăză, sponsorul cărţii mele (cu care aveam întâlnire la ora 11⁰⁰ la sediul acestuia), m-a sunat că se află în drum spre Buzău venind dinspre Focşani. Că nu crede că are să vină până la oara 14⁰⁰ deoarece are în faţă o ploaie torenţială care îi încetineşte înaintarea, dar, vântul turbat de pe şosele e lucrul cel mai periculos. În vreme ce scriu toate astea, la calculator, ascult cum bate vântul afară şi urlă năpraznic prin fereastra de la balcon, întredeschisă. La Adjud trebuia să vorbesc şi despre cartea „Editoriale” a lui Mircea Dinutz, apărută la ed. Pallas Athena, 2013. O citisem şi chiar aveam ce spune. Mai ales că îi rămăsesem dator criticului vrâncean ca urmare a unor e/mailuri purtate între noi, neştiute de nimeni. Mi-am propus, ca pe săptămână să postez, aici, pe blogul meu, măcar două cronici la cărţile primite la Festivalul „Titel Constantinescu” de la Râmnicu Sărat. Acolo, am primit de la doamna Nina Deşliu, cartea culeasă de dânsa după editorialele lui Mircea Dinutz (publicate prin revistă), sufletul a unui cincinal întreg, la revista PRO SAECULM. Redau mai jos corespondenţa mea cu Mircea Dinutz (neştiută de ochi străin, până în prezent):

1.    

Sent: Thursday, July 26, 2012 11:44 AM
Subject: despre o cronica la cartea mea

D/le Mircea Dinutz: va trimit dvs. aceste câteva rânduri (întrucât nu-i cunosc adresa cronicarului de la Pro Saeculum), convins că i le veţi transmite. Am considerat că le pot înainta şi poetului LIS, pentru a lua act că am citit şi acest comentariu, şi sunt fericit că cineva, undeva mă citeşte şi s-a şi aplecat asupra unui cuprinzător comentariu.

 D-le Dinu Mirea,

   Nu vă cunosc, dar primiţi „cenuşăreasa” mea strângere de mâini, în semn de recunoştinţă. Şi, vă mulţumesc din acel suflet care mai ştie a asculta limba izvoarelor (ori) şederea la vorbă cu apele, pentru acribia cu care v-aţi aplecat şi rostit asupra cărţii mele „Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei”. *

    Încă de la început, am convenit (împreună cu poetul LIS) că această carte reprezintă doar un experiment eseistic şi că ea trebuie citită ca o carte de poveşti de tot felul, în care, ce-a cunoscut „pietrarul” critic, a cioplit şi învederat. Adevărul extras şi rostit de dvs. în comentariu, după lectura acestei cărţi, mă duce cu gândul la cumpăna acelei fântâni rurale, prin care un principiu înoată în sus, alt principiu se-aruncă-n sus, iar Adevărul îşi duce în cele din urmă degetul la buzele arse şi triste, şi murmură ca efebii Herei care întruchipau Soarele. Multe învăţături am înţeles şi desprins din vorbirea adâncurilor grăite de dvs. Nu sunteţi primul care a remarcat „impresia că textul stoician devine un pretext pentru a vorbi despre sine”. Mi-a spus-o Passionaria Stoicescu, dar şi LIS. La prezentarea cărţii (dar şi în paginile ei) am făcut legătura dintre trăirile din copilărie ale poetului, structurate în atâtea versuri revenind obsesiv către cititor, asociate – prin corespondenţă – cu ale mele. Numai Poezia, ridică lucrurile şi întâmplările oarecare la simboluri şi fapte asemănătoare (ca-n vieţile paralele), prilej de a-mi trezi şi aduce cititorul la divina lucrare a poetului. După doar doi ani (începând cu 2010), de la impactul cu poezia lui Liviu Ioan Stoiciu, am scris o carte pentru cititorul simplu, rătăcit azi, în labirintul poeziei suprarealiste. Aştept provocarea celui care va scrie o carte despre poezia suprarealist-existenţialistă a poetului nostru, o carte critică (nu experimental-eseistică, cum e în cazul meu), în care scrisul să constituie o dezlegare, o soluţie definitivă pentru spaimele, obsesiile sau contradicţiile cu care se confruntă fiinţa celui despre care am scris. Mă tem că nu va îndrăzni nimeni. Măcar pentru acest gest (al spovedaniei din subteranele poeziei suprarealiste), va trebui cititorul să se aşeze cuminte, la altarul bucuriei de a descoperi Povestea Scriiturii în Poezie, şi să privească (iată, retrag sintagma să judece) această carte. Şi, când totul devine Odată ca Niciodată, în această carte – cu bucurii şi dezamăgiri – eu, voi fi împăcat în parte, că am iscodit, doar, calea spre poezia adevărată, pe care alţii o caută toată viaţa.

* în comentariul apărut din “Pro Saeculum” nr. 3-4/2012

2. Răspunsul criticului:

Stimate domnule Tudor Cicu, 

V-am citit epistola - decentă, chiar elegantă - şi m-am simţit oarecum jenat! Eu nu cred că DVS. nu ştiaţi ori nu bănuiaţi, măcar, că Dinu Mirea e unul dintre pseudonimele mele! Nu m-am ascuns, ci a fost o necesitate, pentru a evita apariţia numelui meu de prea multe ori! Am scris ce am gândit, recunosc, dezamăgit, pentru că orizontul meu de aşteptare era altul, mă aşteptam la altceva şi la mult mai mult! Nimeni nu-i infailibil, deci pot greşi un diagnostic, pot exagera într-un sens ori altul, aşa că nu e cazul să o luaţi ca pe o judecată definitivă! Şi eu am avut gândul de a scrie o carte despre opera lui LIS, dar ... m-am retras speriat, acea teamă că nu voi fi la înălţimea operei sale! Şi am scris, în presă, despre aproape toate cărţile lui de poezie, unele reuşite, altele mai puţin! Am credinţa că o va face altcineva, nu mai am puterea de muncă de altădată, nu aş mai face (acum) faţă unui asemenea efort! Vă asigur de respectul meu, dar v-aş sugera să vă supravegheaţi scriitura cu mai multă atenţie! Toate cele bune şi frumoase, Mircea Dinutz

3.

Sent: Thursday, July 26, 2012 8:11 PM
Subject: fara cuvinte

M-ati lasat fara grai. Nici macar n-am banuit, cite ceva despre adevaratul Dinu Mirea, dar am realizat ca prin dvs. salutul meu pentru cel care a avut rabdarea de a a se apleca asupra unei carti ale mele va ajunge la dinsul. In tinerete (licean fiind) din teama sau frica de a nu mi se vedea numele adevarat tiparit, in TOMIS (sunt doar un constantean, nu?), am ales sa ma prezint redactiei si Mirelei Roznoveanu (redactor sef, pe atunci, la revista TOMIS) sub numele Mihai Lormin. Asa am si publicat o vreme>  Debutul din 1972 cu proza in Tomis, s-a facut sub acest nume. Abia acum (prin 2011) aflind adresa blogului Mirelei R. în CANADA, i-am scris, explicind cine sunt in realitate si am indicat blogul meu personal, unde postez in zilele lucratoare, zilnic, cite ceva. M-a urmarit o vreme si mi-a scris pe email ca ar dori sa vina in tara sa ma reintilneasca, bucurindu-se ca nu s-a inselat ca m-a publicat in 1972.

P.S. Va multumesc de sfaturi. E foarte greu sa scap de handicapul avut in tinerete: Clasa I/a si jumatate din a II/a am facut-o in limba turca, deoarece in satul Tataru jud. C-ta, tata a considerat ca la clasa celui mai bun invatator trebuie sa ma dea.(Realizati cum vorbeam pe atunci? Dai la mine carte al tau. Etc... cred ca stiti ca turca nu are gramatica solida.)  Apoi, noi n-am avut in casa o carte, deoarece tata era cioban si mama nevazatoare. Mai tirziu, liceul l-am facut la Industrial Energetic C-ta, dupa care a urmat Facultatea Energetica Bucuresti. Vedeti asadar cite piedici am intilnit, pe care, cu greu le pot acum, infrunta. Recunosc, am fost un nativ si autodidact in literatura. De aceea ii apreciez pe cei care imi aduc sfaturi constructive.  Va multumesc mult. Cu drag, Tudor Cicu.

4. Răspunsul criticului:

Eu mai am grai!... Sunteţi um om onest, tenace şi îmi inspiraţi multă încredere! De aceea cred că merită să continuaţi! Talentul nu ajunge, e vorba şi de multă-multă trudă! Nici la mine în casă nu exista vreo carte, dar am avut avantajul unei învăţătoare de har şi unor colegi care mi-au întreţinut spiritul de competivitate! Fiecare om are destinul său, dar ... şi-l mai face şi singur! Sănătate, spor la treabă şi ... succese! Mircea Dinutz

                                                                    (a consemnat: din faţa leptopului, Tudor Cicu)