1. „Această tandrețe” – de Luminița Giurgiu (ed Pentru artă și literatură, 2024)
La
marginea luminişului, a apelor liniștite, acolo unde ne retragem cu toții pentru
a scormoni prin buzunare, după ochii sufletului, vreun poet/poetă, spunem că și
cititorul vrea să descopere de la primele fraze ale unui poem dacă poezia lui „e într-un permanent transfer pe
care să-l simtă perecându-se între el și cuvintele poemului”, cum ne sugerează
Andra Tischer în prefața la cartea pe care tocmai o vom lectura împreună. Și
deodată citim că viața poetei din „Această tandrețe” a Luminiței Giurgiu este
fabuloasă, făcută din fapte mărunte, fulgurații de trăiri așternute în flash-uri
textuale, ori fragmente care se simt ca o respirație scurtă, imaginația lucrând
aici pe distanțe mici: „îmi vine să râd cum mai sper/să-l prind pe Dumnezeu
de-un picior/și să transcriu ce scrie/la el în talpă” (locul în care începe). Revelator, în esență, mi se pare și îndemnul liric al lui
J.L.Borges care, transmitea cititorului ideea că emoţia
poetică „şi nu informaţia sau raţionamentul” la o tipăritură versificată este
ceea ce îl aşteaptă pe cititor după consumarea acesteia. Poeta Luminița Giurgiu poate fi
decriptată doar într-un anumit discurs al interiorității, o poetă vizionară ce
încearcă să surprindă un sens realității ce ne vrea absorbiți în ea, având o
mare fascinație pentru o anumită geometrie a cuvântului, unde și defragmentarea
unei simple imagini stop-cadru devine o transformare de tip introspectiv. Dar când citeşti astfel de plonjări metafizice pe teritoriul
poeziei „e ca şi cum ai pipăi abisul” –
cum ar fi spus Cioran. Autoarea folosește, în poezie, imaginea proiectată a „uniformei
ciuruită de vise”, a „caligramelor „stârnite de năluci și alte implozii” în a
reda aparențele determinate de percepție și imaginație. Când subminează ideea
până în cele mai neumblate hăţişuri, rămâne tot timpul în comuniune cu tine
însuţi şi cu gândurile tale: „în orașul acesta nu sunt străzi/doar trasee de
gâze/desenate cu umbletul lor ca limba/unui clopot pitit într-o hieroglifă/vei
găsi drumul, tu, vânt de miază-noapte al coastelor mele/vino diseară la mine/te
aștept îmbrăcată-n ceai verde/și-n colțul genelor două/corăbii” (te aștept îmbrăcată-n ceai verde).
Dar ceea ce caută lectorul în fiecare poet/poetă, în construcția unui
poem, pentru a avea evantaiul răspunsurilor la întrebările esențiale, e
adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze
în cele câteva frânturi biografice pe care poeta le rulează atunci când se
confruntă cu viața. Fiindcă ceea ce
dă fosforescență imaginilor zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea ideatica a
cuvintelor care îi sunt hrană, ori au darul de a
vedea( în locul nostru) lucrurile care altminteri nu se văd. Privite în oglinzi borgesiene, formele, sau umbrele apărute pot avea întruchiparea
unor fețe ascunse, dar pătrunse definitiv în viziuni care ne pot înfricoșa și, „ce ai atins/atins rămâne ce te atinge/nu
are sfârșit”. Ajunși în acest punct, toate ar fi bune, doar cu amendamentul că,
în unele momente, mi se pare că pică într-o metafizică de tip Nichita Stănescu:
„îți ia mințile ploaia lui marte/le oxidează patina ei verticală/dar tu simți
că ești viu/și prin crengi îți trece/un titlu de carte/dorința asta a ta/de-a
intra-n grațiile unei năluci căreia-i sunt/pe terminate” (ploaia lui marte). Și totuși, mi-am zis, ea vine în întâmpinarea cititorului
cu o poezie feminină a cărei combustie e o cugetare într-un joc
spiritual-manierist printr-o translație de la real la imaginar. Și îi dă
poeziei un ton liniștitor, de „casă a mea cu ferestre din care gâlgâie/lumina”;
unde îşi desenează visele (gândurile) în forme ale cuvântului, veghind asupra
sinelui, și merge pe o cale intuitivă în „partitura căutării” în construcția
tabloului ideatic: „îmi închipui că ești acul de patefon/ce sapă finalul dar
refuză/sfârșitul./oare-l va ridica vreo mână/o va lua de la capăt?” (nedumerire).
Ne aflăm în situaţia celui împovărat de
gânduri filosofice, prilejuind de aici încolo un dialog despre rostul vieţii şi
moarte - ca ultim tărâm al vieţii. Uneori, limitând
nuanțele unui transmodernism la vedere (și ne amintim de tabloul „Țipătul”, de Edvard Munch),
poeta monologhează în înserarea focului sacru al gândului, devenind o tensiune
suficientă sieși. De această dată axa dominantă a
poetei este cea a poeţilor sudamericani și greci care se furişează la infinit
printre nuanţe, ca poeţi de investigare a fiinţei cu identităţi multiple şi
obsesive: „timbre și pipe, nu ținem, domnule Pablo/(azi este joi, nu ne vom
tutui)/dar pot croi valuri în formă de inimă albastră/să vi le cos direct sub
piele ca să simțiți/ce simt eu când mii de furnici/îmi cară foarfeci prin
suflet” (ora de croitorie). Aventura ei lirică, cu toate rezervele de productivitate ale unor
diverse formule retorice, include și
adevărurile, descoperirile, revelațiile ei în raport cu viața, în spațiul
extins și fără granițe al imaginației. Ea
spune o frază şi noi înțelegem cum gândurile îi sunt „grăunțe zdrobite la moara
cu pietre”, deazamorsând „balerine închise-n cutii/mai muzicale/decât vă puteți
închipui”. Și ne simțim „ca într-un labirint de oglinzi” cu ochii plini de o
lumină care e tot mai puțin a noastră: „fuga mi-a tocit sângele până la gândul
zero/de unde el mă privește cu o blândețe/aproape înfricoșătoare:/sigiliu îl
port în mână/tu ești ceară fierbinte/știu că mă cauți/de pe vremea când încă nu
căzuseși din lună” (un fluviu enorm).
Iar într-un alt poem „fără zestre, poeme”,
avem tabloul poemelor care aleargă pe scara de incendiu într-un „joc al
eșarfelor” (de-a baba oarba), iar cei prinși vor sta pe margine și „ele știu că
din asta/se poate muri”. Și tot așa, urmându-și demonstraţia, din acel
labirint descoperit undeva în subconştient şi care te poate trece şi pe lumea
cealaltă, Luminița Giurgiu își construiește un biografism minimalist de notație în Universul ce stă pe picioarele lui subțiri, precum
ispitele din tablourile pictorului Dali „până când/ajungi la originea simplă și
veselă/a celor neînțelese” (din poezia „buzunar”).
Încheiem prin a puncta ideea că poezia ei nu e despre cuvinte alăturate inteligent, ci este
plină de chei memorialist-autobiografice (mai mult sau mai puţin marcate), ori
purtătoarea unor simboluri nedesferecate văzute dincolo de fereastra unde
respiră „între coperțile apei tăcerea”, ceea ce dă acestor scrieri poematice ca
un mănunchi de fulgurații „stop cadru lirice”, și în care sinele se simte
rătăcit, o continuă căutare în „neîmblânzita cerneală ce cântă la zece mâini”. Și salutăm credința poetei în acest miracol din care
se vor ivi „lumi” viitoare.
2. „Umbre fertile de taur” – de Aura Golomoz (ed. BOEM@/2025)
Aflată la debut autoarea Aura Golomoz
(născută la 22.04.1994, în mun. Tecuci, jud. Galați) se înscrie pe orbita
poeţilor plini de afecțiune, care-și rostuiesc firesc fraza, fără prea multe
ferestre stilistice. Adică a poeților care nu mizează pe explozia metaforică,
ci pe construcții limpezi, în care tăcerile, incantațiile și rostirea unei frazări
ceva mai luminate capătă valoare simbolică în a-și exprima direct sentimentele.
Se simte la aceștia o dorință clară de a ordona lumea prin cuvânt, de a
recupera fragmente de existență prin simpla privire contemplativă asupra
vieții. Dar, sigur situată într-o zonă de confort spiritual specific poeziei
pentru adolescenţi, pleiada acestor poeți îşi ating în acest chip nobilul scop
de a sensibiliza printr-un biografism călduț, de a împărtăşi și din bucuriile,
şi frumuseţile sufletelor lor, pe toţi cei îndrăgostiţi de poezie. Şi prin
poezie („sub capriciile
inspirației/versurile se joacă/de-a v-ați ascunselea”), aceștia tind să
îmblânzească şi sufletele celor celor care nu s-au înfruptat din plin cu
dulceaţa îndrăgostiților la prima vedere, ori trăiesc cu amintirea ei: „ochii
noștri s-au întâlnit la Alexandria/și fără să știm/povestea noastră începuse
deja” (Alexandria). E un debut
promițător, deși se resimte în frazare o timiditate în a explora zone cu
vibrații mai ample. Spectacolul lumii în poezia ei,
conturând o narațiune inițiatică aproape
confesivă, implică și această punere în scenă a poeziei care mizează prea mult
pe un biografism evocator. Dar nu se poate spune că nu și atinge cîteva
irizații romantice prin spațiile lirice în care își asumă căutările,
surprinzând destul de timid fenomenele sociale și rezervele de cuvinte din
unele trăiri. Prin
filtrul cu care îşi exprimă emoţia din propriile trăiri, poeta transmite sincer
ceea ce gândește, acel dialog cu sinele care să-i ademenească la zborul
cântecului, cu înţelepciunea vârstei celor la început de drum prin viaţă și
unde, după cum mărturisește, „ca un arhitect/își construiește
sufletul/gândurile”: „am pășit pe un tărâm necunoscut/printre ziduri colosale
și priviri străine/cu un rucsac de visuri...
/.../povestea mea abia începuse” (Drumul
către mine). Călătoria ei poetică se petrece în cele două cicluri: „Femeia taur”, în care încearcă a
reconstitui cu fiecare poem scris, mereu şi mereu acel cal troian al întoarcerii
către „întrebările tăcute ale propriului său suflet” (după cum scrie Alina
Beatrice Cheșcă în prefața volumului) și un al doilea ciclu intitulat „Împreună”, în fapt o poveste a pasiunii
în care iubirea devine acel „cântec dulce” trăit în doi. Ambele cicluri se
citesc în matricea logistică a unui cântec orfeic asemănător unui extemporal la
inimă care a fost construit să transforme acest ocean de gânduri, într-o oază
de lumină şi candoare „și undeva în tropotul amintirii/se păstrează zvâcnirea
acelui timp/în care fericirea avea gust de cireșe” (vezi poemul „Cercei de primăvară”).
Evocarea unor
chipuri dragi ca bunicul, bunica, părinții, sau vremurile din studenție, sugerând în
versuri candide componenta lor emoţională, vizând o relaţie empatică între personajele
aduse în prim-plan, poeta însăilează o poveste cu profunde semnificaţii
afective, așa cum doar basmele pe
care viaţa le-a scris, ne ţin tot timpul trezi copilăria în memorie. Și ca
recuperare a memoriei, prin însufleţirea poveştilor petrecute în ograda
copilăriei, am putea întrezări în astfel de poeme şi un demers terapeutic.
O
altă relație de cauzalitate cu viața o are puterea de a
acționa și a ne iubi cu adevărat, iar fără acest simțământ: „chiar și luna/pare să-și piardă lumina”. Astfel
iubirea devine: posesiune („și-n toate
bătăile inimii tale/aș vrea să știu că sunt eu”), ori căutare permanentă („...în tăcerile mele/se ascund povești/pe
care doar tu le poți descifra”). Și tot așa, risipind suavitate şi
tandreţe, ni se confesează, atrăgându-l și pe cititor în direcții
emotive și lirice, pendulând în imagini limpezi care se întrepătrund cu
sentimente tulburătoare, determinate de efuziunea stării. Și asta, pentru că doar poezia are atâta
mister cât să ne poarte pe „valuri” de gând, spre un liman de speranțe. Ciclul „Împreună”
e cântecul ei orfeic pentru o „fericire
simplă” și curată pe care o trăiește alături de iubit. „Vraja iubirii” e în
„luna care ne cântă în șoapte”, în „timpul
care se oprește”, în „stelele ce ard în doruri nebune”. Iar iubitul e când „peștișorul meu de aur”, alteori „misterios și profund”, răsăritul, marea, vântul „în zilele lungi de dor”. Specificul
poeziei sale din acest ultim ciclu impune, mai direct, o caracteristică în
planul sensibilităţii cu specific pe confesiune, mărturisire, exprimare de sine
şi mai puţin imaginaţie: „aici pereții respiră încet/îmbrăcați în umbre moi de
amurg/iar podeaua păstrează urmele pașilor/ca un secret murmurat în întuneric/aerul
e cald/încins de șoapte mute/iar perdelele tremură ușor/sub atingerea unui gând
fierbinte” (Camera pasiunii). Adică,
acolo unde visul devine „o poveste frumoasă”. Să credem în continuare că, prin poezie,
Aura Golomoz își construiește (în „planuri
de viitor”) lumea din care să iasă ceva mai întărită „privind înainte/acolo
unde visurile se/întâlnesc cu realitatea/și sărbătoresc victoria”. Să-i dorim
și noroc.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu