132. Uşa interzisă (cvp)

Nu-mi imaginez pe cineva care să se poată lipsi la vârsta copilăriei, de lectura basmelor, a poveştilor. Eu, am înţeles că nu poţi fi copil cu adevărat, decât în căsuţa în care te-ai născut, în mijlocul alor tăi. „A fi sau a nu fi!”, aceasta-i întrebarea. Întrebarea decisivă. Shakespeare – adesea te gândim cu jale, şi nu pentru celebra întrebare, pe care şi-o pune prin vremi, prinţul Hamlet (iar noi am învăţat, să nu trăim ca prinţul Hamlet, din ezitări); sau poate tocmai pentru asta. Ce fiori să-ţi dea cutremurătoarea frază, atunci când luciul săbiei nu-ţi şi dă de înţeles, în care sânge se va oglindi?

Kafka gândeşte un personaj adus în faţa a două uşi, mai înainte, fiind avertizat că una dintre ele, este fără întoarcere, din clipa în care ai deschis-o. Care să fi fost fatala întrebare ce şi-ar fi pus-o straniul personaj kafkian? Nu ştim. Cunoscând sacrificiul aşteptării în faţa celor două uşi, pentru a vedea care dintre ele se va deschide, restituind pe cel care cutezase a-şi încerca norocul mult mai înainte, imaginează-ţi tu, cititorule, că de cealaltă parte a zidului, tot în faţa celor două uşi, un alt personaj al vremurilor noastre, imita în comportament, gândirea şi modul de a acţiona al predecesorului său (personaj odios); şi, ne întrebăm firesc, noi, cei puşi să forţăm în viaţă una din aceste uşi: „cine după cine?”.

Un al treilea gând, îmi revine, imaginându-mi lupta corp la corp a celor două personaje biblice: David şi Goliat. Lăsându-l la o parte pe Goliat, a cărui siguranţă în izbânda victoriei, nu cred că a avut-o nici primul cuceritor al Everestului, să ni-l imaginăm pe David, cu întrebarea sa pecetluită nerostirii cuvintelor: „care pe care?”. Dincolo de această întrebare; în primul caz, al doilea, al treilea... oare, nu stă primejdia care  pândeşte gata să ne doboare, acum, ajunşi în această răspântie a vieţii noastre? O uşă interzisă ne stă tuturor în faţă; dar unde, când, de ce anume, cred că nu vom cunoaşte niciodată. Şi nu-i oare trist, stând uneori pe margine, să asistăm neputincioşi la calvarul sărmanului Don Quijote, pus să se lupte de unul singur cu morile de vânt? În lupta cu morile, Quijote, e un Tezeu în labirint. Labirintul, fusese Sfinxul învins, cu ajutorul firului Ariadnei, de către Tezeu. La ce o fi folosit firul Ariadnei, unui zeu ocrotit de cei din Olimp? Nu atât pentru drumul de întoarcere, cât, pentru a nu uita înţelegerea dintre cei doi. Tezeu e însă, zeul nerecunoscător. El o va părăsi pe Ariadna, în prima insulă întâlnită în cale. Dar, cine ştie care să fi fost înţelegerea dintre cei doi? Cum stăm, atunci, cu promisiunea lui Tezeu, de a nu avea alte arme în labirint, decât destinul şi dragostea Ariadnei? Cine cere unui labirint să-şi mărturisească tainele? Nu ne rămâne decât drumul de întoarcere, spre a-l clarifica, povestind la ieşire, ce a simţit Tezeu când sângele cald al Minotaurului i-a împroşcat obrazul. „O!... zei, ce-i de făcut?” – se spune, că au fost vorble regelui Minos, la naşterea minotaurului fiu. Şi zeii, i l-au scos în cale pe Dedal, pentru a-i construi un palat măiestrit, din care, cine-o intra acolo, să fie bine intrat, să nu poată ieşi, oricât s-ar strădui... Şi, Dedal construieşte labirintul fără să ştie că va fi închis, împreună cu fiul său Icar, în acesta. Poarta lor de ieşire, a fost de această dată, văzduhul. Sosise vremea ca Dedal să-i înveţe pe oameni să zboare prin văzduh, cu ajutorul aripelor. Homer, nu cutezase a pune aripi oamenilor, precum zburau zeii de pe pământ înapoi în Olimp. Kafka, aşijderea. În schimb, inventase uşa interzisă. Adusese o cântare omului, aşa cum nu cunoscuse nici Iason, când adusese din zări lâna de aur. „Numai cântările sunt nepieritoare în veac” – scria Ovidiu în „Dragostea Corinei”. În „Caietul de vise” (cap. 17, din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomeneşte, că, povestind viaţa sa, unui necunoscut, acesta îi spune la un moment de tăcere: „Povesteşte mai departe... altfel vei muri”. Dincolo de uşa interzisă, auzim povestea celui fără nici un drum de întoarcere (cum avusese, după noroc, Tezeu), poveste pe care, eu n-am mai apucat-o (deocamdată) până la capăt...  

131. Un geamantan cu vise.

Era iarnă şi mă bucuram de vacanţă.

Iarnă era şi în sufletul bunicului de pe prund.

Pleoapele lui dădeau troianul unor amintiri de o parte,

boii din vorbele lui arau cerul de plumb.

Iarnă era şi pe drumeagul viscolit

de funingine şi tăciune.

Ceva mult mai greu – îmi vine să spun -

Nu mai zic cum m-a prins iarna-ntr-o gară!

Că drugii de la ferestre nu mi-au părut precum corbii;

Că în găurile din ziduri nu umblau guzganii ca orbii;

Că-n priviri nu-mi licărea teama-ntr-o doară…

Poate, doar, poate

Să te ţii tare,

Ar trebui să fii un pic şi nebun!

Dar, era vacanţă. Era iarnă.

Ce-mi păsa mie!

Iubeam o fată

Şi-n sat ea mă aştepta de Crăciun.

Îmi sorbeam ceaiul pe un scăunel lângă godin.

Flăcările mocneau dintr-un lemn despicat.

Paznicul ceferist se foia pe afară…

Prin ninsoarea prevestind ore sumbre,

se foiau nişte umbre

şi pe chipul bunicului trist şi îngândurat.

Se schimbau vorbe despre războiul ce tocmai trecuse

cu ale istoriei faţete mult tulburate şi grele.

Umbre, umbre, ridicau flăcările din godin.

Ca din geamurile criptei. De pe zidurile tencuite.

Şi, trenurile afară se încrucişau ca la un ordin.

Până aici, ţipătul mamei şi al surorilor mele

se făcea prin ricoşeu auzite.

Nu ştiam eu pe atunci,

când se ridica şi ultima turlă…

Carul cu dulapi şi bârne din cele mai lungi,

care l-a strivit pe tata,

avea să-i fie clopotului cel mare, de bronz,

suport bine aşezat şi de-a gata.

„Am servit patria, spunea mustăciosul ceferist

- şi mi-l arăta pe bunicul, din sprâncene -

am servit patria împreună”.

În frigul din ochii bunicului, în frigul acela

patria era fiecare licărire, fiecare mişcare de gene,

fiecare speranţă

de pe feţele celor care mai credeau. Da. Mai credeau!

Să se întoarcă cândva teferi acasă;

cum mă întorceam eu în vacanţă.

Ce-mi păsa mie de cei doi camarazi de război;

Duceam un geamantan cu vise, către casă.

Iubeam o fată. Şi ea, cred, mă iubea

Pe o ulicioară mai jos, în cătun…

O aveam tot timpul în minte

cu părul în vânt. Cum aştepta.

Ce război, ce guzgani, ce strigoi…

În frigul acela, pur şi simplu, numai ea exista.

Ea. Şi apropiatul Crăciun.

În amintire, în gânduri, în tot ce însemna gări pustii.

În tot ce însemnau durerile noastre mai vechi;

În tot ce însemnau, iată, la cei doi camarazi de arme

mai noile lor melancolii.

„Să nu-mi vorbiţi voi despre patrie!

Mie nu-mi aruncaţi vorbele voastre prea fandosite,

mie, cel care-şi îmbrăca izmana încă udă pe front.

Am văzut semănăturile, holdele cosite,

pline cu trupuri, ciorchine de morţi, flăcăi de la ţară

împinşi din tranşee cu vorba blândă,

cu amăgirea unui ogor… Mare afront!

Ca pentru o baniţă cu grâu, din ale lumii hambare

flăcăii noştri, pe brânci,

mureau pentru ţară.

Ca de al fulgerului trăsnet.

Aşa de mare cutremur - spunea bunicul:

Pământul s-a zvârcolit, sub opincă, atunci”.

…Atunci, în gara pustie,

cu trenuri îngheţate, vânzolind pe afară...

Am blestemat acel război. Şi acea gară.

O pulbere era cerul. De funingine şi tăciuni.

Despre ninsoarea ce nu mai înceta…

despre întâlnirea cu fata ce mă iubea.

Şi spaima, spaima că ceva inevitabil

se va produce în acel ajun de Crăciun

şi nu ne vom revedea.

130. Baniţa lui Ion Creangă (cvp)

Îndepărtate acele vremuri, când omul trântea capacul peste baniţa proptită în razele soarelui, şi dădea apoi fuga cu ea în casă, să verse între cei patru pereţi, căldura şi lumina prinsă într-însa. Când eram micuţi, mama băga în sobă, unu-doi snopi de coceni, strânşi de tata după ce le tocase frunzele, vaca din grajd, şi noi copiii, strânşi în jurul sobei şi căldurii, de-o degajau cărămizile din lut ars, priveam fermecaţi la titirezul fusului, ascultam sfârâitul firului de lână din caierul mamei, şi nu ne mai minunam câtă prostie omenească era în povestea care abia începea...

Pe vremea aceea, vaca în grajd, rumega liniştită, şi un „nebun” visător, în alt colţ de lume, murea fericit peste ultima filă pe care trecuse peniţa lui de aur. Ţăranul, şi atunci (şi acum), trebăluia fără să se cunoască, în ograda, şi pe ogorul său. Fiecare cu grijile lui. Că, Dumnezeu, că e Dumnezeu, şi nu poate mulţumi pe toată lumea. Cum pot să-i spun eu, atunci, vecinului meu de bloc, că, nu baniţa de lumină şi căldură în plus, promisă de aleşii noştri, îi face factura mai încărcată, de la o lună la alta; că, taxele şi accizele pe de o parte, gazul împins tot mai greu prin conducte, tocmai din îndepărtata Rusie, pe de altă parte... dar, ce-l privesc toate astea pe el? Sparge seminţe şi priveşte la ecranul televizorului. Tocmai ne vorbesc ei (cei pe care i-am ales), într-un nou tele-show şi, cine ştie, poate o baniţă de lumină şi căldură tot au să împingă şi prin sticla televizorului în casele noastre. Dacă, nu cumva, plictisiţi de atâta „prostie omenească”, gospodarii noştri, au să-şi salte fundurile din fotolii şi au să plece fiecare pe la treburile lor mai serioase. Ceilalţi, vorba lui Lamme, vorbind călugărului (cartea a V-a, din „Thyl Ulenspiegel” a lui De Coster), „le-or fi dat de şapte ori crăpelniţă pe zi... şi urmându-şi vorba: - Dacă mai zăboveşti un an în colivie, n-ai să mai poţi ieşi din ea”. 

129. Cu mulţi ani în urmă

   Astăzi, 05.04.2012, împlinesc 60 de ani. Am aruncat în urmă buzduganul amintirilor, şi ce credeţi? Mi-am reamintit, ce vremuri erau pe atunci când copilăream, în satul meu natal. Mă tot gândesc, la ce-i scria Vanka Jukov, bunicului său (din schiţa cu acelaşi nume, de Cehov): „Dragă bunelule Konstantin Makarîci!... când o să facă boierii pom de Crăciun cu daruri, ia şi pentru mine o nucă poleită şi pune-o bine în cufăraşul ăl verde!”. Sunt atât de trist... pentru Vanka, cel care, îi cerea bunelului: „Dragă bunelule, fă-ţi pomană şi ia-mă de aici”. Reţineţi: Vanka, la doar 9 ani, fusese dat să-şi facă ucenicia la cizmarul Aleahin. Ca scriitor, sunt trist pentru adresa scrisă pe plic de Vanka: „Bunelului, în sat la noi”. Precum Grişka (vezi „Donul liniştit” de M. Şolohov), încercam astăzi, să adun crâmpeie vagi şi fugare, din copilăria mea şi nu izbuteam.

-„O fi vreo nădejde, maică?”

-„Dinainte nu ştie nimeni drăguţă!...”

Erau vorbele acelei bătrâne, căreia Stepan, soţul Axiniei, îi încredinţase calul ologit. Şerban Codrin (poetul actual din Slobozia), spune că lui Nichita, o vrăjitoare îi citise anul şi ziua morţii, astfel: „Vei trăi 50 de ani şi o naştere inversă”?... În timpul vieţii, Nichita nu a elucidat enigma bătrânei Casandre. Dar, tare ciudat, a murit la 50 de ani în ziua de 13 decembrie. Se născuse la 31 martie în urmă cu 50 de ani. Inversaţi cifrele! Nichita însă, se bucurase de frumuseţea metaforei aruncate de vrăjitoare. În „Infernul” cap.I, 32 – poetul spune că, Dumnezeu îi glăsui într-un vis: „Trăieşti şi vei muri în temniţa aceasta...” Dacă ne gândim bine, această prorocire, este chiar viaţa-scrierea-trăirea- şi destinul poetului. Borges spunea că viaţa sa, nu este decât o goană şi, puţin câte puţin, pierd totul şi totul trece în stăpânirea uitării”. Nici nu ştiu (acum) care dintre cei amintiţi aici, aşterne aceste rânduri, pentru ca tu, cititorule, să poţi spune: „Poetul însă, se face că n-aude nimica” şi rămâne, de gheaţă „cu genunchiul la inimă adus”, orice i-ai cere. Mama îmi spunea: „Te-ai născut cu o pată de sânge pe faţă. Bătrâna m-a învăţat să înfig toporul în prag şi să presăr sare, în jurul lui. Aşa ai scăpat de necaz. Copil curat în vorbire vei avea, după toate acestea, mi se spunea”. Cu ani în urmă gândeam, ca Pip (din „Marile Speranţe„ a lui Dikens): „Tu n-ai aşteptat ziua asta aşa cum am aşteptat-o eu; nu te-ai pregătit pentru ea aşa ca mine”. Ce pot spune eu, acum? Uite domnule, ochiul lui Dumnezeu e cât uşa. Mă priveşte din cer. O fi având El, socotelile lui!   

128. Aşa începe povestea (cvp)

„- Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că ţi-oi da...”, îşi depăna bunica povestea despre feciorul de împărat, iar noi, copiii, alunecam odată cu acesta pe tărâmul interzis, de unde nu ne mai clintea nici calul înaripat, nici focul ce tocmai se stinsese în sobă şi, toţi uitam, şi de foamea care ne ghiorăia maţele, şi de cina promisă de mama. Doar mucul fitilului de la lampa cu gaz mai înghesuia un pic de lumină, în odăiţa în care se depăna povestea. Ca pala de vânt risipită-n văzduh, la trecerea calului înaripat şi a călăreţului înălţat în scăriţa de aur pe deasupra câmpiei cu iarbă înflorită pe o parte, şi cu iarbă pârlită, pe de altă parte; iar toate acestea nu sunt decât vâsle ale unui cântec început, tare demult...  Dar, cum nu poţi trăi la nesfârşit printre amintiri, vine vremea când ele se cer rostogolite în lume, sub forma unor povestiri; vremea când sacii doldora cu poveşti îi vei îndesa în coşarca cu fel de fel de lucruri a Carului Mare şi, dai drumul cailor spre orizonturi nepovestite, fiindcă, e rău să spui lucruri pe care apoi să le ia vântul, risipindu-le fără un rost anume. Vine o vreme, când tot rătăcind printre amintiri, ţi-ajung la ureche vorbele speriate ale acelor muze măiestre: „-Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii!” – asemeni voinicului din poveste, ce se trezise alergând după iepure; şi care trăgând săgeată după săgeată, nu băgase de seamă, nefericitul, că-n învălmăşeala pe care o crease, trecuse în valea cu pricina. Atunci, trebuie să laşi în urmă totul, să te întorci la masa de scris şi săltând capacul cufărului din copilăria mult lăsată în urmă, să constaţi cu amărăciune, că părinţii noştri au rămas doar nişte amintiri şi, din păcate, nici noi nu mai suntem aceiaşi copii. Iar poveştile nu se întruchipează din întrebări şi uimiri de copil, se fac din trăirile şi întâmplările unor oameni risipiţi prin lume şi care de dorul plecărilor în mister, nasc şi acest dor al întoarcerii în decorul real, care ţine de magic; şi fie închipuite ori adevărate, poveştile sunt ca un curcubeu deasupra acestei lumi, cu tâlcurile şi înţelesurile lor, care au încântat şi vor mai încânta atâtea generaţii muritoare. Căci „Nemurirea e ca zăpada; mâine nu va mai rămâne nimic din ea”, scria H.C. Andersen, în povestea vieţii sale; iar nemuritoare, a rămas doar clipa în care, autorul, s-a aşternut în faţa colii de scris şi a început să scrie povestea unei vieţi aşa cum a fost ea, şi a unor oameni pe care i-a întâlnit la trecerea sa prin lume. Spunând asta, îmi amintesc şi eu de jocul la care ne „prindea” tata în nopţile de iarnă, când, ca să ne liniştească şi să ne astâmpăre din hârjoana pe care o făceam pe sub plăpumi, până şi după ce mama ne trimitea la culcare, îl auzeam:

- Buraimaz! (ne provoca într-o limbă păsărească-turco-tătărească)

- Unde ai plecat? (întrebam noi prinzându-ne în joc)

- La un cap de sat! (ne răspundea)

- Şi ce ai căpătat?

-... păi, mi-am căpătat: un nătroi în vătroi, o nătroaică în vătroaică, un bărzoi şi-o bărzoaică cu doi cocoşei şi trei puiculiţe.

Şi, ca prin farmec, în odăiţa în care ne culcam cu toţii se făcea linişte, de nu se auzea nici musca. Ne gândeam noi copiii, adică: cine să fie?... cine să fie?! Tata se gândise deci la o familie, de la noi din sat, în care se aflau ca membrii: un bătrân, o bătrână, fiul şi nora acestora cu copiii – doi băieţi şi trei fete.  Şi uite aşa, prin mintea mea de copil, se perindau oamenii acelui sat, cu întâmplările şi poveştile lor, căci nu întotdeauna ghiceam din prima. Şi, ca să ne ajute, tata povestea câte ceva din viaţa lor. Şi eram numai urechi; că uneori, întâlnindu-i pe uliţă, întorceam capul privind insistent la aceştia – parcă priveam prin ei -, că le stârneam şi lor curiozitatea, se uitau şi ei mai cu seamă la mine, însă, cum nu ziceam nimic, dădeau a lehamite din braţe şi-i auzeam (mai apoi, îndepărtându-se), cum târâiau după ei picioarele şi le scârţâiau oasele ca la un car hodorogit. Uneori, vreau să mai fiu copil, să mai fiu în preajma lor ca atunci, cândva. Dar, asta nu se mai poate. Ascult peste ani doar vântul amintirilor, care suflă asupra paginii la care stau aplecat şi scriu poveşti, şi întâmplări din viaţa lor şi a mea. Întâmplări despre oameni risipiţi în câmpia unui sat dobrogean; locuri ce îmi amintesc vorbele lui M. Sorescu, despre satul său de baştină: „când treceai dintr-un sat într-altul era ca şi când te duceai în străinătate”. Astfel era şi satul meu dobrogean, în care am văzut lumina zilei şi în care vântul sufla mai aprig, taman când omul voia să-şi strângă paiele de pe câmp. Şi vântul suflă şi aici ca în stepele gogoliene, ca şi în pădurile ce străjuiesc malurile fluviului Mississippi, din cărţile lui Mark Twain, ori pusta maghiară a lui Ady Endre. Iar în copilăria mea, vântul dobrogean chiar sufla a magie, aşa cum crivăţul sufla odinioară, peste copilăria lui Panait Istrati, şi vraja câmpiei mă arunca în lanul cu grâu de aur, văzut (?!) de Zaharia Stancu. Acolo, în larga câmpie a Dobrogei, întinzând praştia după mierle şi ciocârlii, m-am simţit copilul dăruit de ursitoare, cu harul uimirilor care se aştern în urma cuvântului scris. Şi, de câte ori mă aşez la masa de scris, înainte de a scrie ceva, închid ochii, şi aud răsunând în spatele meu, povaţa de aur a bunicului: „– Niciodată, dar niciodată, să nu arunci cu piatra, într-o pasăre cântătoare!” Ştiu, bunicule: am datoria să te port în spate toată viaţa, aşa cum mi-ai amintit şi mi-ai transmis în vis; ca să nu cumva să uit. Şi n-am să uit. Cum n-am să uit casa de la ţară, în care m-am născut; fiind aşezată la marginea satului, îmi oferea prilejul să observ trecând pe drum, spre muncile câmpului, feluriţi oameni ai satului. Oameni, despre care am scris în cărţile mele, dar şi oameni despre care nu am scris încă. Printre aceştia din urmă, dintre ei remarcasem un turc. Îl chema Şaip. Nu însă, pe el ca figură, mi-l aduc acum aminte, cât, cântecul ce-l îngâna, trecând pe uliţa noastră, cu sapa pe umăr:

                       „Padure, draga padure

                        Frumos cântă cucul ăla înăuntru...

                        Eu spun cucului să taci

                        El se mută pe alt craci...” ş.a.m.d.

Sau, cum am să-l pot uita vreodată pe moş Novac? Trecea naş’ Todor cu cotiga şi măgarul spre vie, iar moş Novac, aşa surd cum era, cum trebăluia el prin grădină, de cum îl zărea cu cotiga pe naş’ Todor îi striga pe deasupra gardului:

- Un’ te duci mă, Todore?

- La vie, moşule! îi răspundea acesta.

- Aaa?! Credeam că la vie! da din cap moşul în semn că înţelesese.

Sau, câţi alţii!... şi pe care, i-a adunat în cele din urmă, de pe unde s-au tot risipit, un petec de pământ tăcut – cimitirul.

127. Babiţa (cvp)

Când ne vorbea, rostind ce-i drept puţine cuvinte, încercam să mă uit în ochii ei dar nu vedeam decât hăul unei prăpăstii negre, fără fund. Atât erau de trişti şi de secaţi, de lacrimi, ochii Babiţei. Soţ nu avea. I se prăpădise în război. Căzuse pe undeva, pe la Cotul Donului. Singura ei fată, Aurica, o părăsise după ce se măritase şi plecase din sat şi, nu se mai întorsese vreodată la maică-sa. Şi, îi era – se zicea prin sat – ruşine cu ai săi. Babiţa îmi amintea de Fefeleaga lui Ion Agârbiceanu: „Şi, aşa încetul cu încetul, tropotind din cizmele mari, ziua întreagă pe uliţele satului, cu Bator de căpăstru…”; mai ales atunci când noi, mândrii nevoie mare, îi dădeam bună ziua, iar ea răspundea de dincolo de ulucile sparte ale unei portiţe ce sta gata să cadă, întocmai ca şi Fefeleaga: „ –Să creşteţi mari, să creşteţi mari…”.  Babiţa locuia într-o odăiţă pitică, o căsuţă cu prispa strâmtă, din care se intra în tinda casei, unde se găsea o plită de pământ, pe care îşi făcea de mâncare, şi o singură odăiţă cu un pat strâmt, iar în bătătura plină de bălării, nu avea decât o iadă: „copila ei”, după cum o numea. Iada, dormita mai mereu, pe prispa casei, alături de bătrână, şi rumega întruna, în timp ce bătrâna, îi vorbea ca şi unui copil de-al ei. Iada, sălta doar botul umed, şi cu ochii apoşi, privea spre bătrână încuviinţând din cap în jos şi în sus, ori de câte ori se auzea strigată. Babiţa era o femeie înaintată în vârstă; nici ea nu mai ştia câţi ani să fi avut, şi nici nu mai ţinea minte, ca vreuna dintre rudele apropiate – ca să nu mai spunem de fata care o uitase, pesemne -, să-i fi călcat în ogradă. Numai noi prichindeii, care începuserăm a umbla pe la şcoală, îi mai dam bineţe când îi treceam prin dreptul porţii, iar uneori, chiar intram şi ne aşezam lângă umbra ei pe pământul de lut galben al prispei, ca să-i citim, ce se mai scria prin cărţile noastre de şcoală şi, uneori, la rugăminţile ei, pasaje din Biblia fără coperţi, pe care o ţinea pe o poliţă, în tindă. Era ca o umbră de femeie Babiţa. Vedeam cu toţii, cum în toţi acei ani, trupul femeii se micşorase, se cocârjase, abia se mai ridica din patul de scânduri să mai vâre un vreasc pe foc, să mai mişte cratiţele pe plita cu ramă din fier.

   - „Sărmana Babiţa! mai auzeam pe câte cineva, care-i şi deschidea destul de rar uşa scâlciată a odăii. Parcă e o pasăre neajutorată, doar glasul ce i se mai aude (şi acesta slab şi betejit), altminteri gândeşti că a şi murit”. Când îi citeam din Biblie, Babiţa stătea îngheboşată în trupul ei şi ne asculta, ca o surcea neclintită; doar ochii secaţi de lacrimi, blajini şi îngropaţi în fundul capului îi licărea ca un sfeşnic sfinţit de lumina nepătrunsă a lui Dumnezeu. Când îi simţeam oboseala, dam să închidem cartea,  să ne ridicăm şi să plecăm neobservaţi, dar bătrâna, făcea un gest de dezmorţire, şi ne ruga să-i  citim acel pasaj în care se spunea despre învierea lui Lazăr. Şi, după ce terminam de citit versetul 44, din Ioan cap.11: „…şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză, şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l, şi lăsaţi-l să meargă”... atunci, începeau întrebările şi nedumeririle noastre:

   - „Păi, cum Babiţo, cum vine asta? Tata, povestea odată, cum unuia, care murise înecat cu o bucată de şorici, i-a sărit şoriciul din gât în timp ce-l hurducăiau cu căruţa pe drumul spre cimitir – zicea unul dintre noi –  şi acela, numai ce s-a sculat în capul oaselor, să întrebe ce-i cu el acolo în raclă, da, mai avea el pe cine să mai întrebe? Că lumea, care-l bociseră până atunci, o şi luase la sănătoasa înspre sat. Lăsaseră în drum şi colaci, şi colivă, şi lumânări, şi alergau cuprinşi de groază, care mai de care încotro, unde vedeau cu ochii că, începuse şi mortul, să alerge în haine noi, lustruite, după ei, că nu se mai ştia, cine pe cine se aleargă”.

   Apoi, asta era nedumerirea noastră: adică, la învierea lui Lazăr, nici surorile lui, nici iudeii de faţă, nu s-au speriat şi nu s-au risipit îngroziţi care încotro. Babiţa însă, ridica spre piept mâna uscată cu degetele răşchirate în semnul crucii, apoi, pe deasupra noastră, gestul de binecuvântare, şi ne liniştea:

   - „Asta, fiindcă toţi acei prezenţi acolo, au înţeles, că El e fiul Domnului. Şi, lângă El, nimeni n-are pentru ce a se teme vreodată. Dacă ai iubirea lui Iisus, n-ai de ce a te teme”. Tot nu înţelegeam noi cum vine asta; dacă Babiţa avea iubirea Lui, atunci de ce se usca ea pe zi ce trece, de ce se stingea ea ca o lumânare? După moartea ei, ţin minte, că m-am ascuns în spatele hambarului de acasă şi am plâns multă vreme, cu lacrimi mari, adevărate. Şi, nu puteam să nu mi-l amintesc pe Marin Preda care, în „Viaţa ca o pradă”, zicea: „Abia mulţi ani mai târziu aveam să înţeleg că singurătatea celor părăsiţi nu e chinuitoare din iubire, ci din pricina chiar a  acelei singurătăţi”.       

126. Iarna - anotimpul poveştilor (cvp)

Iarna la ţară, nu era tocmai de nebăgat în seamă, şi goală şi pustie, cum îşi închipuie unii că ar arăta în Dobrogea, iarna. Şi, nici cum zice Che Andrei din „Îngerul a strigat” de Fănuş Neagu, după care: „… peste tot, când tai o oaie şi o pui în tigaie, pute a seu de te dă cu cracii în sus. În Dobrogea oaia nu pute, domnule, pentru că creşte o iarbă specială acolo…” şi că „pe la ei geme pământul de dropii”. Ei, nici chiar aşa! Însă, pentru copilul care eram, iarna la ţară, era şi a rămas, anotimpul poveştilor. Poate, unde oamenii acelor locuri, cam gătau cu treburile pe câmp, lăsându-l să se odihnească sub troianul de zăpadă şi, rămaşi numai cu treburile pe lângă casă, aveau timp serile, şi de noi, copiii. Mama, cu caierul de lână în poală, furca la brâu, făcea să sfârâie fusul cu atâta îndemânare, că adormea până şi motanul la picioarele dumneaei. Torcea fuior subţire de lână şi ne glăsuia nouă copiilor întinşi pe lângă dânsa, pe rogojină, poveşti aşa de minunate, că, de multe ori ne descoperea astfel, tata care venea plin de promoroacă, de pe afară, din ogradă, de ne închidea el gurile căscate. Două clase învăţase mama la tinereţile ei, dar ştia pe de rost poeziile şi toate cântecele din cărţile asupra cărora se aplecase cândva, pentru a buchisi literele. Noi, nu înţelegeam însă, pe atunci, cum de nu ne dădea şi nouă mâna, să putem ţine minte toate poeziile şi cântecele, pe care mama şi le aducea aminte, încă de pe vremea tinereţii. Încurcată treabă! Dar, uite că, mama ştia de Greuceanu, de Şperlă voinicul, Tristi-copil şi Inia Dinia sau Omul de piatră… de parcă, atunci le citea de pe o carte nevăzută, deşi, lumina ochilor ei începuse a i se stinge, treptat-treptat, până la a nu mai avea decât întunericul în ei, ca pe o povară ce-i fusese sortită a o duce şi în mormânt. Dimineţile, cum deschideam ochii şi zăream lumina pătrunzând prin ferestre, săream de sub plapumă, şi îmi lipeam năsucul de geamuri, uimindu-mă de tot ceea ce vedeam în afară. Era ca o minune, când peste ochii mei încremeniţi, tocmai ar fi început să ningă. Erau ierni, când ningea mult, şi ningea frumos, încât tata, era nevoit să pună mâna pe cazma şi lopată, şi să taie pârtie, din uşă, până în ogradă, prin zăpada înaltă cât casa. Iar serile, auzeam crivăţul vâjâind şi ţipând pe sub streşini, pe sub ţigla de pe acoperiş, sau prin hornul casei. Când avea chef, tata mă pişca de obraz, zicându-mi:

   -Ai auzit vreodată lupii urlând la marginea pădurii?

   -Nu! îi răspundeam eu, ca şi cum aş fost încântat să-i aud. 

   -Ţi-e frică, mânzule, dacă mergem împreună să-i auzim?

Cu tata alături să-mi fie frică? Haida de! Păi, despicase cu toporişca ce o ţinea la brâu, un lup drept în două, cum se lăudase că ar fi făcut în tinereţe. „Ei, atunci ia-ţi o haină groasă pe tine şi, hai, să mergem!”, îl auzeam ca prin vis pe tata, în timp ce el, îşi trăgea cizmele în picioare.

   -Măi, omule?! o auzeam pe mama trebăluind după sobă, na-i minte… lasă copilul, ce-ţi veni?”. Dar, cine o mai asculta pe mama? Îmi încălţam la repezeală ghetele, îmbrăcam peste tricou o flanelă, apoi, haina, şi îndesându-mi căciula până peste urechi, alergam după tata. În curte, tata îmi punea în braţe coliviile, în care noi, mai apoi, trebuia să închidem păsările cerului pe care aveam să le prindem acolo în câmp, în timp ce el, căra capcana: un cadru de lemn acoperit cu plasă subţire şi un ghem cu şfoară. Aşa procedam întotdeauna când plecam cu tata în câmp, să prindem păsări. Păsările, erau ademenite de boabele şi grăunţele ce le ţinea tata prin buzunare, pe care, le presăra în câmpul viscolit de zăpadă. Înaintam printre măceşi şi arbuşti pitici, ori ciurlani, orbiţi de albul zăpezii. Ghiceam mai mult, decât nimeream cărarea printre nămeţii îngrămădiţi în dosul arbuştilor. Tata cunoştea locul care ne trebuia pentru întins capcanele pentru păsări, fiindcă trecuse pe acolo câteva zile la rând, măturând zăpada şi aruncând ici colo boabe de tot felul: mei, porumb, seminţe de floarea soarelui, grâu şi orez. Păsările cerului se anunţau unele pe altele. Veneau azi, veneau mâine… ştiau locul. Dâra de grăunţe presărată printre câţiva scaieţi puşi de decor de tata, le ademeneau până sub plasă, şi apoi, doar trăgeam sfoara cum stam ascunşi pe după nămeţi şi a le noastre erau. Prindeam grauri, porumbei, vrăbii sau ciocârlani şi chiar petruşi. Dar, de cele mai mule ori, ne întorceam cu coliviile goale pe umeri. Auzeam în tăcere, la întoarcere, doar cum viscolea zăpada printre măceşi şi arbuşti.

   -Dar lupii… dar lupii?  Unde sunt ei, tată?

   -Chiar ai crezut? Hai mânzule, zi, chiar ai crezut? Nu sunt ei pe aici… nu vin ei prin părţile astea.

Dar, dacă tata mă minţea? Insistam:

   -Şi dacă stau ei ascunşi, după dealul acela, măi, tată?.

Tata, adulmeca cerul cutreierat de ulii şi ciori, şi se gândea în altă parte. Îl urmam îndeaproape pe tata şi cred că îmi părea rău că nu se arătaseră lupii. De obicei se însera când ajungeam deja osteniţi după drumul făcut prin troiene, în sfârşit acasă, iar candela cerului se aprindea ca pentru a lumina mai departe noaptea cu poveştile mamei. Adormeam într-un târziu şi visam cum toate poveştile mamei se înghesuiau să intre în coliviile ce le purtasem cu tata pe umeri, încercând să ciripească în toate limbile pământului. Pesemne că avea dreptate Zaharia Stancu, să spună în „Pădurea nebună”: „Dobrogea! Dobrogea de aur şi argint. Dobrogea mândră şi umilă. Dobrogea maiestuoasă şi sălbatecă…”. Poate. Dar numai atunci, când iarna era într-adevăr anotimpul poveştilor, putea să fie aşa.