Când ne vorbea, rostind
ce-i drept puţine cuvinte, încercam să mă uit în ochii ei dar nu vedeam decât
hăul unei prăpăstii negre, fără fund. Atât erau de trişti şi de secaţi, de
lacrimi, ochii Babiţei. Soţ nu avea. I se prăpădise în război. Căzuse pe undeva,
pe la Cotul Donului. Singura ei fată, Aurica, o părăsise după ce se măritase şi
plecase din sat şi, nu se mai întorsese vreodată la maică-sa. Şi, îi era – se
zicea prin sat – ruşine cu ai săi. Babiţa îmi amintea de Fefeleaga lui Ion
Agârbiceanu: „Şi, aşa încetul cu încetul, tropotind din cizmele mari, ziua
întreagă pe uliţele satului, cu Bator de căpăstru…”; mai ales atunci când noi,
mândrii nevoie mare, îi dădeam bună ziua, iar ea răspundea de dincolo de
ulucile sparte ale unei portiţe ce sta gata să cadă, întocmai ca şi Fefeleaga:
„ –Să creşteţi mari, să creşteţi mari…”.
Babiţa locuia într-o odăiţă pitică, o căsuţă cu prispa strâmtă, din care
se intra în tinda casei, unde se găsea o plită de pământ, pe care îşi făcea de mâncare,
şi o singură odăiţă cu un pat strâmt, iar în bătătura plină de bălării, nu avea
decât o iadă: „copila ei”, după cum o numea. Iada, dormita mai mereu, pe prispa
casei, alături de bătrână, şi rumega întruna, în timp ce bătrâna, îi vorbea ca
şi unui copil de-al ei. Iada, sălta doar botul umed, şi cu ochii apoşi, privea
spre bătrână încuviinţând din cap în jos şi în sus, ori de câte ori se auzea
strigată. Babiţa era o femeie înaintată în vârstă; nici ea nu mai ştia câţi ani
să fi avut, şi nici nu mai ţinea minte, ca vreuna dintre rudele apropiate – ca
să nu mai spunem de fata care o uitase, pesemne -, să-i fi călcat în ogradă.
Numai noi prichindeii, care începuserăm a umbla pe la şcoală, îi mai dam bineţe
când îi treceam prin dreptul porţii, iar uneori, chiar intram şi ne aşezam
lângă umbra ei pe pământul de lut galben al prispei, ca să-i citim, ce se mai
scria prin cărţile noastre de şcoală şi, uneori, la rugăminţile ei, pasaje din
Biblia fără coperţi, pe care o ţinea pe o poliţă, în tindă. Era ca o umbră de
femeie Babiţa. Vedeam cu toţii, cum în toţi acei ani, trupul femeii se
micşorase, se cocârjase, abia se mai ridica din patul de scânduri să mai vâre
un vreasc pe foc, să mai mişte cratiţele pe plita cu ramă din fier.
- „Sărmana Babiţa! mai auzeam pe câte cineva,
care-i şi deschidea destul de rar uşa scâlciată a odăii. Parcă e o pasăre
neajutorată, doar glasul ce i se mai aude (şi acesta slab şi betejit),
altminteri gândeşti că a şi murit”. Când îi citeam din Biblie, Babiţa stătea
îngheboşată în trupul ei şi ne asculta, ca o surcea neclintită; doar ochii
secaţi de lacrimi, blajini şi îngropaţi în fundul capului îi licărea ca un
sfeşnic sfinţit de lumina nepătrunsă a lui Dumnezeu. Când îi simţeam oboseala,
dam să închidem cartea, să ne ridicăm şi
să plecăm neobservaţi, dar bătrâna, făcea un gest de dezmorţire, şi ne ruga
să-i citim acel pasaj în care se spunea
despre învierea lui Lazăr. Şi, după ce terminam de citit versetul 44, din Ioan cap.11:
„…şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză, şi cu
faţa înfăşurată cu un ştergar. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l, şi lăsaţi-l să
meargă”... atunci, începeau întrebările şi nedumeririle noastre:
- „Păi, cum Babiţo, cum vine asta? Tata,
povestea odată, cum unuia, care murise înecat cu o bucată de şorici, i-a sărit
şoriciul din gât în timp ce-l hurducăiau cu căruţa pe drumul spre cimitir –
zicea unul dintre noi – şi acela, numai
ce s-a sculat în capul oaselor, să întrebe ce-i cu el acolo în raclă, da, mai
avea el pe cine să mai întrebe? Că lumea, care-l bociseră până atunci, o şi
luase la sănătoasa înspre sat. Lăsaseră în drum şi colaci, şi colivă, şi
lumânări, şi alergau cuprinşi de groază, care mai de care încotro, unde vedeau
cu ochii că, începuse şi mortul, să alerge în haine noi, lustruite, după ei, că
nu se mai ştia, cine pe cine se aleargă”.
Apoi, asta era nedumerirea noastră: adică,
la învierea lui Lazăr, nici surorile lui, nici iudeii de faţă, nu s-au speriat
şi nu s-au risipit îngroziţi care încotro. Babiţa însă, ridica spre piept mâna
uscată cu degetele răşchirate în semnul crucii, apoi, pe deasupra noastră,
gestul de binecuvântare, şi ne liniştea:
- „Asta, fiindcă toţi acei prezenţi acolo,
au înţeles, că El e fiul Domnului. Şi, lângă El, nimeni n-are pentru ce a se
teme vreodată. Dacă ai iubirea lui Iisus, n-ai de ce a te teme”. Tot nu
înţelegeam noi cum vine asta; dacă Babiţa avea iubirea Lui, atunci de ce se
usca ea pe zi ce trece, de ce se stingea ea ca o lumânare? După moartea ei, ţin
minte, că m-am ascuns în spatele hambarului de acasă şi am plâns multă vreme,
cu lacrimi mari, adevărate. Şi, nu puteam să nu mi-l amintesc pe Marin Preda
care, în „Viaţa ca o pradă”, zicea: „Abia mulţi ani mai târziu aveam să înţeleg
că singurătatea celor părăsiţi nu e chinuitoare din iubire, ci din pricina
chiar a acelei singurătăţi”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu