Iarna
la ţară, nu era tocmai de nebăgat în seamă, şi goală şi pustie, cum îşi
închipuie unii că ar arăta în Dobrogea, iarna. Şi, nici cum zice Che Andrei din
„Îngerul a strigat” de Fănuş Neagu, după care: „… peste tot, când tai o oaie şi
o pui în tigaie, pute a seu de te dă cu cracii în sus. În Dobrogea oaia nu
pute, domnule, pentru că creşte o iarbă specială acolo…” şi că „pe la ei geme
pământul de dropii”. Ei, nici chiar aşa! Însă, pentru copilul care eram, iarna
la ţară, era şi a rămas, anotimpul poveştilor. Poate, unde oamenii acelor
locuri, cam gătau cu treburile pe câmp, lăsându-l să se odihnească sub troianul
de zăpadă şi, rămaşi numai cu treburile pe lângă casă, aveau timp serile, şi de
noi, copiii. Mama, cu caierul de lână în poală, furca la brâu, făcea să sfârâie
fusul cu atâta îndemânare, că adormea până şi motanul la picioarele dumneaei.
Torcea fuior subţire de lână şi ne glăsuia nouă copiilor întinşi pe lângă dânsa,
pe rogojină, poveşti aşa de minunate, că, de multe ori ne descoperea astfel,
tata care venea plin de promoroacă, de pe afară, din ogradă, de ne închidea el
gurile căscate. Două clase învăţase mama la tinereţile ei, dar ştia pe de rost
poeziile şi toate cântecele din cărţile asupra cărora se aplecase cândva,
pentru a buchisi literele. Noi, nu înţelegeam însă, pe atunci, cum de nu ne
dădea şi nouă mâna, să putem ţine minte toate poeziile şi cântecele, pe care
mama şi le aducea aminte, încă de pe vremea tinereţii. Încurcată treabă! Dar,
uite că, mama ştia de Greuceanu, de Şperlă voinicul, Tristi-copil şi Inia Dinia
sau Omul de piatră… de parcă, atunci le citea de pe o carte nevăzută, deşi,
lumina ochilor ei începuse a i se stinge, treptat-treptat, până la a nu mai
avea decât întunericul în ei, ca pe o povară ce-i fusese sortită a o duce şi în
mormânt. Dimineţile, cum deschideam ochii şi zăream lumina pătrunzând prin
ferestre, săream de sub plapumă, şi îmi lipeam năsucul de geamuri, uimindu-mă
de tot ceea ce vedeam în afară. Era ca o minune, când peste ochii mei
încremeniţi, tocmai ar fi început să ningă. Erau ierni, când ningea mult, şi
ningea frumos, încât tata, era nevoit să pună mâna pe cazma şi lopată, şi să
taie pârtie, din uşă, până în ogradă, prin zăpada înaltă cât casa. Iar serile,
auzeam crivăţul vâjâind şi ţipând pe sub streşini, pe sub ţigla de pe acoperiş,
sau prin hornul casei. Când avea chef, tata mă pişca de obraz, zicându-mi:
-Ai auzit vreodată lupii urlând la marginea
pădurii?
-Nu! îi răspundeam eu, ca şi cum aş fost
încântat să-i aud.
-Ţi-e frică, mânzule, dacă mergem împreună
să-i auzim?
Cu
tata alături să-mi fie frică? Haida de! Păi, despicase cu toporişca ce o ţinea
la brâu, un lup drept în două, cum se lăudase că ar fi făcut în tinereţe. „Ei,
atunci ia-ţi o haină groasă pe tine şi, hai, să mergem!”, îl auzeam ca prin vis
pe tata, în timp ce el, îşi trăgea cizmele în picioare.
-Măi, omule?! o auzeam pe mama trebăluind
după sobă, na-i minte… lasă copilul, ce-ţi veni?”. Dar, cine o mai asculta pe
mama? Îmi încălţam la repezeală ghetele, îmbrăcam peste tricou o flanelă, apoi,
haina, şi îndesându-mi căciula până peste urechi, alergam după tata. În curte,
tata îmi punea în braţe coliviile, în care noi, mai apoi, trebuia să închidem
păsările cerului pe care aveam să le prindem acolo în câmp, în timp ce el, căra
capcana: un cadru de lemn acoperit cu plasă subţire şi un ghem cu şfoară. Aşa
procedam întotdeauna când plecam cu tata în câmp, să prindem păsări. Păsările,
erau ademenite de boabele şi grăunţele ce le ţinea tata prin buzunare, pe care,
le presăra în câmpul viscolit de zăpadă. Înaintam printre măceşi şi arbuşti
pitici, ori ciurlani, orbiţi de albul zăpezii. Ghiceam mai mult, decât nimeream
cărarea printre nămeţii îngrămădiţi în dosul arbuştilor. Tata cunoştea locul
care ne trebuia pentru întins capcanele pentru păsări, fiindcă trecuse pe acolo
câteva zile la rând, măturând zăpada şi aruncând ici colo boabe de tot felul:
mei, porumb, seminţe de floarea soarelui, grâu şi orez. Păsările cerului se
anunţau unele pe altele. Veneau azi, veneau mâine… ştiau locul. Dâra de grăunţe
presărată printre câţiva scaieţi puşi de decor de tata, le ademeneau până sub
plasă, şi apoi, doar trăgeam sfoara cum stam ascunşi pe după nămeţi şi a le
noastre erau. Prindeam grauri, porumbei, vrăbii sau ciocârlani şi chiar petruşi.
Dar, de cele mai mule ori, ne întorceam cu coliviile goale pe umeri. Auzeam în
tăcere, la întoarcere, doar cum viscolea zăpada printre măceşi şi arbuşti.
-Dar lupii… dar lupii? Unde sunt ei, tată?
-Chiar ai crezut? Hai mânzule, zi, chiar ai
crezut? Nu sunt ei pe aici… nu vin ei prin părţile astea.
Dar, dacă tata mă minţea?
Insistam:
-Şi dacă stau ei ascunşi, după dealul acela,
măi, tată?.
Tata, adulmeca cerul
cutreierat de ulii şi ciori, şi se gândea în altă parte. Îl urmam îndeaproape
pe tata şi cred că îmi părea rău că nu se arătaseră lupii. De obicei se însera
când ajungeam deja osteniţi după drumul făcut prin troiene, în sfârşit acasă,
iar candela cerului se aprindea ca pentru a lumina mai departe noaptea cu
poveştile mamei. Adormeam într-un târziu şi visam cum toate poveştile mamei se
înghesuiau să intre în coliviile ce le purtasem cu tata pe umeri, încercând să
ciripească în toate limbile pământului. Pesemne că avea dreptate Zaharia
Stancu, să spună în „Pădurea nebună”: „Dobrogea! Dobrogea de aur şi argint.
Dobrogea mândră şi umilă. Dobrogea maiestuoasă şi sălbatecă…”. Poate. Dar numai
atunci, când iarna era într-adevăr anotimpul poveştilor, putea să fie aşa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu