131. Un geamantan cu vise.

Era iarnă şi mă bucuram de vacanţă.

Iarnă era şi în sufletul bunicului de pe prund.

Pleoapele lui dădeau troianul unor amintiri de o parte,

boii din vorbele lui arau cerul de plumb.

Iarnă era şi pe drumeagul viscolit

de funingine şi tăciune.

Ceva mult mai greu – îmi vine să spun -

Nu mai zic cum m-a prins iarna-ntr-o gară!

Că drugii de la ferestre nu mi-au părut precum corbii;

Că în găurile din ziduri nu umblau guzganii ca orbii;

Că-n priviri nu-mi licărea teama-ntr-o doară…

Poate, doar, poate

Să te ţii tare,

Ar trebui să fii un pic şi nebun!

Dar, era vacanţă. Era iarnă.

Ce-mi păsa mie!

Iubeam o fată

Şi-n sat ea mă aştepta de Crăciun.

Îmi sorbeam ceaiul pe un scăunel lângă godin.

Flăcările mocneau dintr-un lemn despicat.

Paznicul ceferist se foia pe afară…

Prin ninsoarea prevestind ore sumbre,

se foiau nişte umbre

şi pe chipul bunicului trist şi îngândurat.

Se schimbau vorbe despre războiul ce tocmai trecuse

cu ale istoriei faţete mult tulburate şi grele.

Umbre, umbre, ridicau flăcările din godin.

Ca din geamurile criptei. De pe zidurile tencuite.

Şi, trenurile afară se încrucişau ca la un ordin.

Până aici, ţipătul mamei şi al surorilor mele

se făcea prin ricoşeu auzite.

Nu ştiam eu pe atunci,

când se ridica şi ultima turlă…

Carul cu dulapi şi bârne din cele mai lungi,

care l-a strivit pe tata,

avea să-i fie clopotului cel mare, de bronz,

suport bine aşezat şi de-a gata.

„Am servit patria, spunea mustăciosul ceferist

- şi mi-l arăta pe bunicul, din sprâncene -

am servit patria împreună”.

În frigul din ochii bunicului, în frigul acela

patria era fiecare licărire, fiecare mişcare de gene,

fiecare speranţă

de pe feţele celor care mai credeau. Da. Mai credeau!

Să se întoarcă cândva teferi acasă;

cum mă întorceam eu în vacanţă.

Ce-mi păsa mie de cei doi camarazi de război;

Duceam un geamantan cu vise, către casă.

Iubeam o fată. Şi ea, cred, mă iubea

Pe o ulicioară mai jos, în cătun…

O aveam tot timpul în minte

cu părul în vânt. Cum aştepta.

Ce război, ce guzgani, ce strigoi…

În frigul acela, pur şi simplu, numai ea exista.

Ea. Şi apropiatul Crăciun.

În amintire, în gânduri, în tot ce însemna gări pustii.

În tot ce însemnau durerile noastre mai vechi;

În tot ce însemnau, iată, la cei doi camarazi de arme

mai noile lor melancolii.

„Să nu-mi vorbiţi voi despre patrie!

Mie nu-mi aruncaţi vorbele voastre prea fandosite,

mie, cel care-şi îmbrăca izmana încă udă pe front.

Am văzut semănăturile, holdele cosite,

pline cu trupuri, ciorchine de morţi, flăcăi de la ţară

împinşi din tranşee cu vorba blândă,

cu amăgirea unui ogor… Mare afront!

Ca pentru o baniţă cu grâu, din ale lumii hambare

flăcăii noştri, pe brânci,

mureau pentru ţară.

Ca de al fulgerului trăsnet.

Aşa de mare cutremur - spunea bunicul:

Pământul s-a zvârcolit, sub opincă, atunci”.

…Atunci, în gara pustie,

cu trenuri îngheţate, vânzolind pe afară...

Am blestemat acel război. Şi acea gară.

O pulbere era cerul. De funingine şi tăciuni.

Despre ninsoarea ce nu mai înceta…

despre întâlnirea cu fata ce mă iubea.

Şi spaima, spaima că ceva inevitabil

se va produce în acel ajun de Crăciun

şi nu ne vom revedea.