128. Aşa începe povestea (cvp)

„- Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că ţi-oi da...”, îşi depăna bunica povestea despre feciorul de împărat, iar noi, copiii, alunecam odată cu acesta pe tărâmul interzis, de unde nu ne mai clintea nici calul înaripat, nici focul ce tocmai se stinsese în sobă şi, toţi uitam, şi de foamea care ne ghiorăia maţele, şi de cina promisă de mama. Doar mucul fitilului de la lampa cu gaz mai înghesuia un pic de lumină, în odăiţa în care se depăna povestea. Ca pala de vânt risipită-n văzduh, la trecerea calului înaripat şi a călăreţului înălţat în scăriţa de aur pe deasupra câmpiei cu iarbă înflorită pe o parte, şi cu iarbă pârlită, pe de altă parte; iar toate acestea nu sunt decât vâsle ale unui cântec început, tare demult...  Dar, cum nu poţi trăi la nesfârşit printre amintiri, vine vremea când ele se cer rostogolite în lume, sub forma unor povestiri; vremea când sacii doldora cu poveşti îi vei îndesa în coşarca cu fel de fel de lucruri a Carului Mare şi, dai drumul cailor spre orizonturi nepovestite, fiindcă, e rău să spui lucruri pe care apoi să le ia vântul, risipindu-le fără un rost anume. Vine o vreme, când tot rătăcind printre amintiri, ţi-ajung la ureche vorbele speriate ale acelor muze măiestre: „-Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii!” – asemeni voinicului din poveste, ce se trezise alergând după iepure; şi care trăgând săgeată după săgeată, nu băgase de seamă, nefericitul, că-n învălmăşeala pe care o crease, trecuse în valea cu pricina. Atunci, trebuie să laşi în urmă totul, să te întorci la masa de scris şi săltând capacul cufărului din copilăria mult lăsată în urmă, să constaţi cu amărăciune, că părinţii noştri au rămas doar nişte amintiri şi, din păcate, nici noi nu mai suntem aceiaşi copii. Iar poveştile nu se întruchipează din întrebări şi uimiri de copil, se fac din trăirile şi întâmplările unor oameni risipiţi prin lume şi care de dorul plecărilor în mister, nasc şi acest dor al întoarcerii în decorul real, care ţine de magic; şi fie închipuite ori adevărate, poveştile sunt ca un curcubeu deasupra acestei lumi, cu tâlcurile şi înţelesurile lor, care au încântat şi vor mai încânta atâtea generaţii muritoare. Căci „Nemurirea e ca zăpada; mâine nu va mai rămâne nimic din ea”, scria H.C. Andersen, în povestea vieţii sale; iar nemuritoare, a rămas doar clipa în care, autorul, s-a aşternut în faţa colii de scris şi a început să scrie povestea unei vieţi aşa cum a fost ea, şi a unor oameni pe care i-a întâlnit la trecerea sa prin lume. Spunând asta, îmi amintesc şi eu de jocul la care ne „prindea” tata în nopţile de iarnă, când, ca să ne liniştească şi să ne astâmpăre din hârjoana pe care o făceam pe sub plăpumi, până şi după ce mama ne trimitea la culcare, îl auzeam:

- Buraimaz! (ne provoca într-o limbă păsărească-turco-tătărească)

- Unde ai plecat? (întrebam noi prinzându-ne în joc)

- La un cap de sat! (ne răspundea)

- Şi ce ai căpătat?

-... păi, mi-am căpătat: un nătroi în vătroi, o nătroaică în vătroaică, un bărzoi şi-o bărzoaică cu doi cocoşei şi trei puiculiţe.

Şi, ca prin farmec, în odăiţa în care ne culcam cu toţii se făcea linişte, de nu se auzea nici musca. Ne gândeam noi copiii, adică: cine să fie?... cine să fie?! Tata se gândise deci la o familie, de la noi din sat, în care se aflau ca membrii: un bătrân, o bătrână, fiul şi nora acestora cu copiii – doi băieţi şi trei fete.  Şi uite aşa, prin mintea mea de copil, se perindau oamenii acelui sat, cu întâmplările şi poveştile lor, căci nu întotdeauna ghiceam din prima. Şi, ca să ne ajute, tata povestea câte ceva din viaţa lor. Şi eram numai urechi; că uneori, întâlnindu-i pe uliţă, întorceam capul privind insistent la aceştia – parcă priveam prin ei -, că le stârneam şi lor curiozitatea, se uitau şi ei mai cu seamă la mine, însă, cum nu ziceam nimic, dădeau a lehamite din braţe şi-i auzeam (mai apoi, îndepărtându-se), cum târâiau după ei picioarele şi le scârţâiau oasele ca la un car hodorogit. Uneori, vreau să mai fiu copil, să mai fiu în preajma lor ca atunci, cândva. Dar, asta nu se mai poate. Ascult peste ani doar vântul amintirilor, care suflă asupra paginii la care stau aplecat şi scriu poveşti, şi întâmplări din viaţa lor şi a mea. Întâmplări despre oameni risipiţi în câmpia unui sat dobrogean; locuri ce îmi amintesc vorbele lui M. Sorescu, despre satul său de baştină: „când treceai dintr-un sat într-altul era ca şi când te duceai în străinătate”. Astfel era şi satul meu dobrogean, în care am văzut lumina zilei şi în care vântul sufla mai aprig, taman când omul voia să-şi strângă paiele de pe câmp. Şi vântul suflă şi aici ca în stepele gogoliene, ca şi în pădurile ce străjuiesc malurile fluviului Mississippi, din cărţile lui Mark Twain, ori pusta maghiară a lui Ady Endre. Iar în copilăria mea, vântul dobrogean chiar sufla a magie, aşa cum crivăţul sufla odinioară, peste copilăria lui Panait Istrati, şi vraja câmpiei mă arunca în lanul cu grâu de aur, văzut (?!) de Zaharia Stancu. Acolo, în larga câmpie a Dobrogei, întinzând praştia după mierle şi ciocârlii, m-am simţit copilul dăruit de ursitoare, cu harul uimirilor care se aştern în urma cuvântului scris. Şi, de câte ori mă aşez la masa de scris, înainte de a scrie ceva, închid ochii, şi aud răsunând în spatele meu, povaţa de aur a bunicului: „– Niciodată, dar niciodată, să nu arunci cu piatra, într-o pasăre cântătoare!” Ştiu, bunicule: am datoria să te port în spate toată viaţa, aşa cum mi-ai amintit şi mi-ai transmis în vis; ca să nu cumva să uit. Şi n-am să uit. Cum n-am să uit casa de la ţară, în care m-am născut; fiind aşezată la marginea satului, îmi oferea prilejul să observ trecând pe drum, spre muncile câmpului, feluriţi oameni ai satului. Oameni, despre care am scris în cărţile mele, dar şi oameni despre care nu am scris încă. Printre aceştia din urmă, dintre ei remarcasem un turc. Îl chema Şaip. Nu însă, pe el ca figură, mi-l aduc acum aminte, cât, cântecul ce-l îngâna, trecând pe uliţa noastră, cu sapa pe umăr:

                       „Padure, draga padure

                        Frumos cântă cucul ăla înăuntru...

                        Eu spun cucului să taci

                        El se mută pe alt craci...” ş.a.m.d.

Sau, cum am să-l pot uita vreodată pe moş Novac? Trecea naş’ Todor cu cotiga şi măgarul spre vie, iar moş Novac, aşa surd cum era, cum trebăluia el prin grădină, de cum îl zărea cu cotiga pe naş’ Todor îi striga pe deasupra gardului:

- Un’ te duci mă, Todore?

- La vie, moşule! îi răspundea acesta.

- Aaa?! Credeam că la vie! da din cap moşul în semn că înţelesese.

Sau, câţi alţii!... şi pe care, i-a adunat în cele din urmă, de pe unde s-au tot risipit, un petec de pământ tăcut – cimitirul.