Nu-mi
imaginez pe cineva care să se poată lipsi la vârsta copilăriei, de lectura
basmelor, a poveştilor. Eu, am înţeles că nu poţi fi copil cu adevărat, decât
în căsuţa în care te-ai născut, în mijlocul alor tăi. „A fi sau a nu fi!”,
aceasta-i întrebarea. Întrebarea decisivă. Shakespeare – adesea te gândim cu
jale, şi nu pentru celebra întrebare, pe care şi-o pune prin vremi, prinţul
Hamlet (iar noi am învăţat, să nu trăim ca prinţul Hamlet, din ezitări); sau
poate tocmai pentru asta. Ce fiori să-ţi dea cutremurătoarea frază, atunci când
luciul săbiei nu-ţi şi dă de înţeles, în care sânge se va oglindi?
Kafka
gândeşte un personaj adus în faţa a două uşi, mai înainte, fiind avertizat că
una dintre ele, este fără întoarcere, din clipa în care ai deschis-o. Care să
fi fost fatala întrebare ce şi-ar fi pus-o straniul personaj kafkian? Nu ştim.
Cunoscând sacrificiul aşteptării în faţa celor două uşi, pentru a vedea care
dintre ele se va deschide, restituind pe cel care cutezase a-şi încerca norocul
mult mai înainte, imaginează-ţi tu, cititorule, că de cealaltă parte a zidului,
tot în faţa celor două uşi, un alt personaj al vremurilor noastre, imita în
comportament, gândirea şi modul de a acţiona al predecesorului său (personaj
odios); şi, ne întrebăm firesc, noi, cei puşi să forţăm în viaţă una din aceste
uşi: „cine după cine?”.
Un
al treilea gând, îmi revine, imaginându-mi lupta corp la corp a celor două
personaje biblice: David şi Goliat. Lăsându-l la o parte pe Goliat, a cărui
siguranţă în izbânda victoriei, nu cred că a avut-o nici primul cuceritor al
Everestului, să ni-l imaginăm pe David, cu întrebarea sa pecetluită nerostirii
cuvintelor: „care pe care?”. Dincolo de această întrebare; în primul caz, al
doilea, al treilea... oare, nu stă primejdia care pândeşte gata să ne doboare, acum, ajunşi în
această răspântie a vieţii noastre? O uşă interzisă ne stă tuturor în faţă; dar
unde, când, de ce anume, cred că nu vom cunoaşte niciodată. Şi nu-i oare trist,
stând uneori pe margine, să asistăm neputincioşi la calvarul sărmanului Don
Quijote, pus să se lupte de unul singur cu morile de vânt? În lupta cu morile,
Quijote, e un Tezeu în labirint. Labirintul, fusese Sfinxul învins, cu ajutorul
firului Ariadnei, de către Tezeu. La ce o fi folosit firul Ariadnei, unui zeu
ocrotit de cei din Olimp? Nu atât pentru drumul de întoarcere, cât, pentru a nu
uita înţelegerea dintre cei doi. Tezeu e însă, zeul nerecunoscător. El o va
părăsi pe Ariadna, în prima insulă întâlnită în cale. Dar, cine ştie care să fi
fost înţelegerea dintre cei doi? Cum stăm, atunci, cu promisiunea lui Tezeu, de
a nu avea alte arme în labirint, decât destinul şi dragostea Ariadnei? Cine
cere unui labirint să-şi mărturisească tainele? Nu ne rămâne decât drumul de
întoarcere, spre a-l clarifica, povestind la ieşire, ce a simţit Tezeu când
sângele cald al Minotaurului i-a împroşcat obrazul. „O!... zei, ce-i de făcut?”
– se spune, că au fost vorble regelui Minos, la naşterea minotaurului fiu. Şi
zeii, i l-au scos în cale pe Dedal, pentru a-i construi un palat măiestrit, din
care, cine-o intra acolo, să fie bine intrat, să nu poată ieşi, oricât s-ar
strădui... Şi, Dedal construieşte labirintul fără să ştie că va fi închis,
împreună cu fiul său Icar, în acesta. Poarta lor de ieşire, a fost de această
dată, văzduhul. Sosise vremea ca Dedal să-i înveţe pe oameni să zboare prin
văzduh, cu ajutorul aripelor. Homer, nu cutezase a pune aripi oamenilor, precum
zburau zeii de pe pământ înapoi în Olimp. Kafka, aşijderea. În schimb,
inventase uşa interzisă. Adusese o cântare omului, aşa cum nu cunoscuse nici
Iason, când adusese din zări lâna de aur. „Numai cântările sunt nepieritoare în
veac” – scria Ovidiu în „Dragostea Corinei”. În „Caietul de vise” (cap. 17, din
„Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomeneşte, că, povestind
viaţa sa, unui necunoscut, acesta îi spune la un moment de tăcere: „Povesteşte
mai departe... altfel vei muri”. Dincolo de uşa interzisă, auzim povestea celui
fără nici un drum de întoarcere (cum avusese, după noroc, Tezeu), poveste pe
care, eu n-am mai apucat-o (deocamdată) până la capăt...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu