Ştefan Dorgoşan primind premiul "Alexandru Sihleanu" din mâna lui Florentin Popescu.
„Impala” lui Ştefan Dorgoşan
Motto:
„Există
două drumuri care duc spre viaţă.Unul este cel obişnuit. Direct şi cinstit.
Celălalt e periculos,
duce la moarte şi este drumul genial”.
(Thomas Mann)
Când un scriitor ne poartă printr-un labirint de idei, confesional,
utilizând tehnica monologării continue cu sinele său, spunem că avem de-a face
cu un roman de idei. Nu credem că autorul volumului „Impala”, Ştefan Dorgoşan şi-a impus să scrie un roman cu accente
„de filosof moralist”, ori să ne ofere „un certificat de absolvire a şcolii
vieţii” cum ne sugerează Emil Lungeanu (prin cele câteva rânduri scrise, în
textul postat pe p. a IV-a). Dar, suntem de acord, că „o întreagă reţea de conducte” (ca nişte circuite al creierului) leagă aceste introspecţii de un
du-te/vino, frecvent întrebuinţate în narare, ca simple pretexte pentru o
anumită dramatizare a scrierii. În fapt, o substituire, cât o fereastră deschisă
spre cititor, pentru a justifica dispariţia din naraţiune a acţiunii. Romanul „Impala”,
apărut la ed. Rafet, 2013, a fost cartea încununată cu premiul „Alexandru
Sihleanu” la Festivalul Titel Constantinescu, ed. a VI-a. 2013 de la Râmnicu
Sărat şi a fost gândit ca o spovedanie a zilelor trăite de personajul central
al cărţii, spovedanie proiectată pe tabloul epocii. Monologul derutant (cu
repere trecut-prezent) devine în scrisul său, o metodă de sondare prin
intermediul textului. Începi lectura acestei cărţi şi te trezeşti cu un prim
dialog: „-Fanaky! Se fărâmă şandramaua! Ziua a început prost. Necazuri.” şi, ai
impresia că ai deschis pagina întâia a romanului „Desculţ” de Zaharia Stancu, când mătuşa Uţupăr de la Secara,
cocoţată pe capră, în brişcă, striga să o audă tot satul: „-Tudore... Deschide
poarta!...”. Fraza, cum spuneam, anunţă un stil alert, violent în sens
matafizic, şi imperial: „Nu murise încă nimeni, dar mă gândeam ce chin va fi
cioclilor când vor manevra cortegiul funerar. Bătaie pe colivă, colaci,
batiste. Mahala! Toţi cerşetori. Pomanagii!”. Înaintând în lectură, încerci să
te întrebi: Impala!? Ce o fi însemnând? „-Fanykutz, ce animal este ăla, mamă,
care seamănă cu ţapul nostru, dar are coarnele mai elegante?” – îl întrebase,
pe copil, mama. Dacă e să-i dăm crezare (!?!) autorului, vom spune şi noi, că
„este un animal considerat în legendele noastre purtătoarea fertilităţii,
frumuseţii şi înţelepciunii. E şi războinică!” (p.87). Citatele utilizate din
diverşi autori, sunt înadins introduse în actul scrierii. Scenele derulate cu
repeziciune, dinspre copilărie spre maturitate, ne introduc în atmosfera unei
epoci ce nu mai „avea răbdare” cu nimeni. Familia eroului central, trebuie să
părăsească căsuţa liniştită de la ţară pentru a face loc unei autostrăzi în
devenire. Părinţii îi sunt portavocea ce avea să-l însoţească pretutindeni, cam
în tot ce avea să-l reprezinte pe micuţul Fanaky. În special tatăl: „Era un
muncitor cu ştaif! Cu toate astea n-am scăpat de evacuare forţată”. Astfel de
mutaţii (în regim comunist) de la o locaţie la alta, nu erau decât nişte amăgiri:
„A primit chei de la un alt apartament. Un jaf! Naşu’ ne-a întins momeala. Ne
amăgise cu o portocală, dar ne-am ales cu o cotineaţă. Rece şi de beton”
(p.43). Obsedant, lui Fanake-Fănicuţ, autostrăzile aveau să-i însoţească viaţa,
iar panglica de asfalt urmând a trece suspendată de piloni din materiale
compozite, aveau să-i strivească înţelegerea nebuniei ce avea să urmeze: „Stresul
îl trăim din copilărie, asaltat de autostrăzi şi bulevarde, construite fără nicio
noimă... În asemenea societate nu se poate trăi. Este necesar o revoluţie”
(p.47). „Filosofie de doi bani?” (ne întrebăm) – nu-i aşa, că-ţi vine să spui
şi tu asemeni eroului care monologhează aiuritor de nemilos cu cei din jur,
însă, nu-i putem cădea, hopa-ţopa, autorului, în capacana abia întinsă. Pentru
că, deşi ne-a împuiat capul cu amintirile sale din copilărie „cine nu are
linişte în copilărie nu are astâmpăr toată viaţa”, Dumnezeu a creeat lumea fără
deosebire. Şi, chiar subliniem: „fără deosebire”. Că, elevul (cândva) dintr-a
şaptea „extrapola în amintiri”, cum că „doar copilăria înrădăcinează”, autorul
(subtil nu?) ne aşează pe talerul Judecăţii, insistând să ne punem şi noi aceeaşi
întrebare: Ce diferenţiază Jungla de Civilizaţie, când nu există nicio
diferenţă? Cităm din carte: „Avem şi noi în istorie şerbi, iobagi, ţărani
legaţi de glie. Ca şi trădători”. Avem! Şi, ce putem răspunde? Prin aceeaşi
întrebare ce avea să-l chinuie pe autorul monologului şi, acolo, în Regatul
Impalei, să ne simţim depăşiţi cu tot ceea ce acumulasem de o viaţă? În jungla
de la capătul lumii, şi care (nici măcar ea) nu iartă? Personajul lui Ştefan
Dorgoşan trecuse dintr-un plan al subconştientului, în conştient, personalizează
spunerea, într-o confesiune încărcată cu o anumită doză de dramatism, dar,
sinceră cu sinele său. Tonul prin care ni se adresează acest personaj „aruncat”
printre evenimentele nedorite ale Destinului, pare derutant, stilul folosit de
autor are „tangaje” de construcţie epică, dar, susţinut retoric, are o ţintă
precisă. O societate încredinţată în mâinile unor conducători mai puţin
pregătiţi (indiferent de proiecţie istorică) se va prăbuşi la un moment dat. Nu
există altă ieşire din această Judecată a Istoriei, cum susţinea şi Thomas
Mann. Destinul eroului nostru a fost
marcat de „kirovul demolator, ieşit de pe banda de montaj a tancurilor grele
care au extins cimitirele şi gropile comune cu mii de locuri” (p.108). Este (de
ce nu?) un avertisment sever. Într-o societate lipsită de speranţă, orice
conştiinţă este condamnată la tăcere definitivă, fie prin expulzarea din cadrul
istoric, fie prin epuizare fizică ori mentală. Omul ca fiinţă responsabilă, în
contextul său istoric, îşi are zbaterile lui, o vreme, dar sub conducerea unor
neiniţiaţi ori conducători mai puţin pregătiţi, totul se sfârşeşte prin
alunecarea în moarte, cum i se întâmplă şi personajului creionat de Ştefan
Dorgoşan. „Energia amintirilor acute din tinereţe” (oricând) îţi pot „sparge prin
şocuri, conexiunile neuronale sclerozante din creier”. Asta, când viaţa e o
pândă continuă în fiinţa din noi. Prea slabă pentru o decisivă luptă (fairplay,
nu?) cu moartea, ca ţintă finală a vieţii.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu