Teatrul calicilor
Vom fi socotit poate ciudat gândul de a cocheta şi stârni umorul
printr-o lume nu prea vizibilă de ochiul scrutător al scriitorului, lumea
Policlinicilor de Stomatologie. Ei bine, autorul cărţii „Extracţii fără anestezie”, (Ed. editgraph, 2013, 160 p.), dr.
Gheorghe Oncioiu, intră în „casa” cititorului său nu într-o vizită de
specialitate, cu uneltele de anestezie şi extracţie, specifice, ci, cu o lume
gătită pentru sărbătoarea literară şi, pe lângă personajele astea caraghioase
care se mai perindă, uneori, pe culoarele unei policlinici de stomatologie, se
află şi câteva personaje simpatice, bucuroase să te încânte cu „natura”
umorului lor. De pildă Ioana, moşul, dr. Molâiu, Fofileanu, Proptea, tovarăşa
Călăreţu... etc., sunt personaje creionate să-ţi stârnească: ba mila ori râsul,
dispreţul sau ieşirea din minţi, iar personaje precum: Profesorul, dr.
Lepădatu, Uluitu, sau directoarea Direcţiei Sanitare...etc., aflate de cealaltă
parte a scenei teatrale a unei lumi caricaturale, fac parte dintre acele fiinţe
care parcă vorbesc în pustiu şi ne stârnesc un fel de compătimire ori
disconfort. Într-o lume, fie şi a unei policlinici stomatologice de provincie,
în care personajele tale sunt nişte netoţi ori nebuni fără excepţie, umorul nu
mai e un fapt pe care să-l cauţi precum o făcea anticul Diogene, cu lumânarea,
ci răsărit din insignifiante întâmplări devenite, iată, subiecte de interes
literar. Autorul posedă, la un moment dat, arta de aşi struni personajele
aflate pe scena teatrului său vizionar, sforile cu care îi manipulează, însă,
îi scapă, uneori şi, imaginea scenei se tulbură, iar ideea de teatru scenic
dispare din faţa cititorului. Cu un bun simţ al umorului şi nişte personaje
care picură într-ascuns, bârfeala, prostia, nebunia generală asupra oamenilor
ce le stau în cale, această nuvelă ar fi putut atrage atenţia, ca piesă de
teatru. Un teatru al calicilor (în sensul celor cu infirmităţi în suflete), era
o îndrăzneală fericită a condeierului Gheorghe Oncioiu, cu pană şi cerneală
vitriolată în stilou, şi umor al situaţiilor narate. Fofileanu e acea persoană
care pătrunde cu uşurinţă în sufletul celor din jur, se dă drept amic devotat,
îşi plăteşte cu meşteşugite vorbe datoria, utilizează cu abilitate linguşirea
şi o şterge, şi nu te mai susţine, când nu mai are de tras nici un folos. Nu
întâmplător îl găsim, în final, în primele rânduri ale celor înrolaţi în
operaţiunile de salvare a „celor prinşi sub dărâmături” la cutremurul din 1977
şi, cărora li se promisese, de către Partidul aflat la putere, recompense.
Proptea e omul politic care-şi pune o mască de libertate, de aroganţă ori
închipuită „dragoste” pentru oameni, şi îşi sugrumă uşurel adversarul, ori un
colectiv, când nici nu te aştepţi. Molâiu, după cum îi spune şi numele, e tipul
pus în fruntea unei policlinici să facă jocul altora şi să nu aibă nici un
cuvânt de spus, fiindcă n-o cereau (nu-i aşa?) interesele celor „de sus”!
Gheorghe Oncioiu dă personajelor sale nume pe cât de sugestive, tot pe atât de
înregimentate în rolul avut în naraţiune. Societatea din care tocmai ne-am
desprins, prin personajele autorului, mai păstrează, în memoria noastră, vie,
imaginea ei apocaliptică, transmisă şi unei noi generaţii, care mai crede (oare?)
că i-am fost doar nişte marionete şi nu piese sofisticate într-un angrenaj
sortit (gândit?!) să se autodistrugă, odată şi odată. Cititorul are în mintea
sa (după lectura acestei cărţi satiro-umoristice), ba fragmente spumoase cu
scenete din care viaţa bate, uneori, filmul, ba scenete de un penibil moment al
trăirii în direct al unor situaţii fără ieşire. Vezi: sceneta moşului venit la
Policlinica Stomatologică, cu farmecul povestitorului hâtru şi coţcar, şi
rămas, mai apoi, fără dinţi în gură, a neînţelegerii comice dintre doamna care
intervine la Profesor pentru o domnişoară gravidă, dar şi sceneta comică, până
la absurd, a „majorului cu pistol”, întâmpinat de o mare adunare gură-cască,
întinsă până pe treptele policlinicii, ori scena din final, a şedinţei de
alegere a noului şef, cu sforile, manevrele şi cunoscutele tertipuri „pcr-iste,
securiste” ale epocii de aur. În final, doar cititorul va fi cel care va ieşi
în câştig, prin destinderea unei zile, care i-a oferit prin lectura acestei
cărţi, câteva ore de umor sănătos.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu