426. Din: "Niciodată parodii..." ( originalul şi parodia - după poemul lui Ion Stanciu)

Fotografia poetului, din tinereţe, aşa cum se află în "Antologia ..." lui L. Ulici.

Notă: În „Antologia poeţilor tineri (1978-1982)” a lui Laurenţiu Ulici, Ion Stanciu avea şi o altă poezie, intitulată „Norul”, care se termina astfel: „În cele din urmă vine o ceaţă/care-mi răsfoieşte celulele/ca pe o carte de gheaţă”. În „Niciodată parodii...”, am oscilat între a-i parodia „Norul” (sau) o altă poezie. În cele din urmă am ales „Amintire despre satul Lanurile”. Redau, mai jos, originalul şi parodia din cartea mea:

Amintire despre satul Lanurile

     (Ion Stanciu – originalul)

Aplecat peste amurg suflete

Ca o schijă de crin te-nfigi

în melancolie.

Vântul te mai poate cunoaşte aiurea

în tufele aplecate-unda ce fără un înţeles clar

trece prin chipurile de piatră.

Satul scutură de pe crupă cenuşa ruginie

a razelor, dimineaţa, o briză

se-nfiripă de niciunde.

Acum strigă-mă! eu mă pot înţelege.

Niciodată nimeni nu poate să reconstituie

măcar o lacrimă a mea afară de mine însumi.

Poemele mi le-am scris deseori

în umbra cimitirului.

Lanurile de fum nu-mi sunt însă ascunzătoare;

Am în faţă doar bolovănişul astrelor!

Aplecată deasupră-mi, o aripă e o

sapă înfiptă cu sete. Ţâşneşte suflete

şi spală ţărâna -

curăţă uitarea îngrămădită în inimă.

Această flacără vie, frunza porumbului dimineaţa,

e sabia limbii mele!

Amintire despre satul Lanurile

     (parodie, după Ion Stanciu – de Tudor Cicu)

                                 

Chiar din umbra cimitirului acesta - încremenit

pe care îl visez... ca o schijă de crin,

te-nfigi în melancolie.

Vântul şlefuieşte de ani piatra crucilor

dar lumea nu-şi schimbă cursul

de fel... Şi,

trece în uitare şi uimire umbrele înaintaşilor mei.

Ascultă-mă!

Odată cu satul, la Domnul în mânecă -

când îşi lasă la poarta cerului celestele-i sandale:

Se va găsi un vers să-ntrebe de mine?

Acum, tu, strigă-mă! Eu mă pot înţelege

Acum şi copacul creşte sub pământ,

pe unde ţâşneşte şi spală ţărâna...

Aici mă pot reconstitui mie, însumi...

Şi, chiar satului, ce-şi scutură crupa ruginie! A...

A frunzelor de porumb

la umbra cimitirului unde mi-am scris poemele.

Aplecată deasupră-mi, şi pasărea asta cobitoare

Nu-i decât o sapă înfiptă cu sete, de poet.

O aripă găzduită între malurile vocii tale

Ţâşnită ca frunza porumbului dimineaţa

pe aceste cărări fulguite-n uitare.

Dar această flacără vie,

frunză a porumbului! Împăturită de mine la sân,

în schimbul cuvintelor,

e sabia limbii mele! De poet, pururi tânăr.