Însemnele
şi semnificaţiile, în „Poeţi după plac” - de Lucian Gruia.
Un critic literar îmi spunea
odată că un poet, de altfel, nu evoluează, îşi dovedeşte vocaţia, se descoperă
treptat şi, pe măsură ce îşi formează o conştiinţă profesională, se afirmă cu
toată puterea talentului său. Dacă aş fi fost mulţumit, cât de cât, m-aş fi
oprit aici, fără a mai citi cele spuse de ceilalţi critici. Dar cum drumul
dinspre poezie spre cititor, trece atât de aproape de suflarea Creatorului,
încât nu te mai întrebi ce caută criticul - „îngerul acela nebun”, după o
sintagmă cioraniană, cu flaşneta
sufletului mai gata să-ţi destăinuie fericirea acestor „trecători prin o altă
viaţă”, în vreme ce dialoghează cu zeii, am continuat să citesc în continuare critică. Procedeul de a „interveni” cu judecata lor cuviincioasă ori decizia
pertinentă, în corecţia înţelegerii unui
poet sau prozator oarecare, îi conferă lectorului prilejul de a transfera şi
cititorului sentimentul coparticipării la interpretare şi imaginaţie. O astfel
de lectură mi-a prilejuit Lucian Gruia cu volumul critic „Poeţi, după plac (începând cu
Nichita)”, apărut la Editura Rafet şi
încununat cu premiul „Victor Frunză” la Festivalul Titel
Constantinescu, 2013. Lucian Gruia e acel critic care nu crede în intervenţia
pe text a elementului raţional de cunoaştere în poezie dar, înclină să
puncteze imagistica poetică din versurile citate, ca pe anumite simboluri cu
funcţii de gândire şi orice sistematizare a lor, menite să ducă la interpretări
din cele mai interesante. Astfel aflăm din interpretările criticului că Nichita
Stănescu „construieşte, mai mult în joacă, <<lumi simultane>> şi iluzorii”.
„De altfel – întăreşte criticul - , imagini picturale găsim la tot pasul în
poezia lui Nichita, îndeosebi din registrul suprarealist”. Ca mai apoi să ne
vorbească despre „sfera în trei plane paralele cuprinzând: numerele, cuvintele
şi necuvintele”. Trecerea de la un microcosmos al numerelor la universul uman
„o fac tocmai cuvintele, care aprofundează semnificaţia numerelor”, iar
„tărâmul necuvintelor se instaurează în golul neexprimat de cuvinte şi care
este chiar cel al esenţelor. Necuvintele nu pot fi numite”. Dacă n-ar fi redat,
imediat, o strofă din poezia lui Nichita: „Mai puţin decât a fi – EPICA MAGNA”,
am fi dat din umeri a „aşa o fi!”. Fericit alese, aceste versuri ne sugerează
(dar şi au) cam tot ceea ce susţine Lucian Gruia despre Nichita: imagini
picturale deosebite, cuvintele, numerele (o arcă… două…), şi necuvintele („numele meu” –nenumitul -). Despre Cezar Ivănescu, criticul spune că „este un
solitar ca atitudine şi expresie” (putem să nu fim de acord?), că „a imaginat o
operă poetică monumentală – Muzeonul său liric”, iar „în templu tronează
„Moarteamănăstăreaţă” – întrucât – „Muzeonul se identifică spiritual cu cetatea
ideală <<La Baad >>”. Nu ne era străină
poezia lui Cezar Ivănescu, cum nu credeam că „două lucruri sunt eterne în
universul poetului: Moartea şi Sufletul”. Dar, dacă aşa spune criticul?
Încercând să surprindă, în poezia celor asupra cărora se pronunţă, specificul
gândirii poetice şi natura filosofiei „aparte”, criticul apelează la reperele
sale referenţiale: gândirea indiană, de la imnurile vedice la variantele yoga,
teoria reîncarnării în doctrina Samkhia-Karika, scepticismul cioranian, istoria
religiilor a lui Mircea Eliade, transmodernismul lui Theodor Codreanu ori
„armonia lumii” din filosofia lui Lao zi. Astfel evidenţiază (spre deosebire de
doctrinele indiene) aplecarea poetului Cezar Ivănescu asupra „trupului”, pe
care „îl cântă dureros şi nostalgic în doinele-i de adâncă frumuseţe şi crudă
gingăşie”. Chintesenţa doinei cezarivănesciene stă (spune criticul) în
„sufletul reţinut o clipă în corp <<ca un fruct lacom>> (care) se reîntoarce în Moartea nemuritoare”. După ce recitim
poezia „Doina” (p.15), spunem : Q.E.D. Elementele poeziei cezarivănesciene (ca
şi „Doina” redată integral), sunt aceleaşi: sângele, trupul şi, sufletul comparat cu cel al pomului ameninţat
de secure şi cerşit cu „îngăduinţă”, unui anumit Timp care să mai amâne Moartea.
Lucian Gruia e foarte atent cu afirmaţiile sale, când spune că cele patru tare
ale poeziei cezarivănesciene sunt: originalitatea gândirii, a stilului, tehnica
desăvârşită şi muzicalitatea impecabilă a versurilor. La Grigore Vieru, poezia
„începe dincolo de cuvinte” (!) şi, că „trei simboluri majore domină lirica
lui”. Adică: patria, mama şi limba română. Nu ne dumirim de ce „tăcerea
viereană” este complementară celei brâncuşiene! E cale lungă de la aşa zisa
„tăcere” (că unora le dau lacrimile ascultându-i vresurile lui Grigore Vieru,
şi (da!) tăcerea „pasărei măiastre” din fiecare lucrare brâncuşiană. Despre Ion
Stratan aflăm că „se considera un expresionist devreme” şi, că în urma lui a
rămas „Casa părăsită”. Radu Săplăcan „reprezintă pentru oricine o provocare”.
Nu ştiam (despre poet) că ar fi fost un orator colosal „un fel de Petre Ţuţea
postmodernist”. Gabriel Stănescu îi pare „o picătură de mercur (cu greutate,
care va să zică) care experimentează
continuu fără a se putea linişti vreodată”. (Dar, vorba între noi, poate cineva
să-i liniştească pe poeţi?). Daniel Corbu „scrie o poezie sapienţială în
versuri atât de ample, încât nu mai încap între coperţile cărţii şi se
răspândesc în încăpere”. Interesantă viziune! Situată între postmodernism şi
neomodernism (spune criticul), în peisajul poeziei actuale „el însuşi apare
monadic, umplut (sic!) cu seninătate mioritică, gravitate detaşată şi, mai ales,
cu întrebări fără răspuns”. Urmează la rând, George Vulturescu şi Gellu Dorian,
doi poeţi asupra cărăra m-am aplecat şi eu, în parodiile mele. George
Vulturescu „scrie exaltat, pătimaş, disperat”. Iar „imaginile (din poeme) au o cruzime specifică,
expresionistă, onirică, suprarealistă”. Eu îl percepusem ca pe un poet, hieratic,
subtil-ironic, concis în exprimare, un retoric distins. Poate mă înşelam?!
Gellu Dorian „absoarbe cotidianul prin toţi porii şi apoi restituie, prin
emanaţiile propriului spirit, fiinţele dorite/visate/invocate”. Să-l fi
influenţat, în judecată, teoria lui Mircea Eliade privind „drumul spre
centru”? Că, pornind de aici, criticul
afirmă cu tărie, că „întreaga poezie a lui Gellu Dorian reprezintă o călătorie
absurdă, o căutare zadarnică a unui centru care nu se găseşte nicăieri”. Mie mi
s-a părut un poet îndrăgostit, de poezia „vastei stepe ruseşti” a lui Esenin şi,
ca apostol al confesiunii, după elegiile lui Rilke. Dar, de ce n-am fi de acord
şi cu Lucian Gruia? Păi, iată, suntem! Urmează a fi luaţi în „vizorul”
criticului, poeţii: Cassian Maria Spiridon „teoretician al poieticii”, un apropiat de „tipul cioranian de locuire să-i zicem
inautentică”, Nichita Danilov „un rafinat dezgustător al teoriilor orientale şi
esoterice pe care le introduce cu umor delicat în cotidian”. Poezia lui Horia
Gârbea „se încadrează posmodernismului” - (constructivismul lui Gârbea –spune
criticul – „ţine de elaborarea arhitectonică a poemelor ample, alegorice”). Una
peste alta, H.G. este şi „realist în detalii şi idealist în concepte”. Pe Horia
Bădescu îl vede „glosând uneori pe spaimele lui Radu Stanca”, iar pe Florin
Dochia, devenit „captivul operei-monadă”. Criticul se apleacă şi asupra
poeţilor: Ion Pop, Simona Grazia Dima, Mircea Bârsilă, Mircea Petean, Ion
Cristofor, Victoria Milescu, Eugen Evu, Ion Evu, Mihai Pascaru, Theodor Damian.
În scurte eseuri despre poezia acestora, judecata lui Lucian Gruia dă scrisului
său, nota metafizică sau reflexia onirică, a ideii. Pretutindeni însă, e
însoţit de crezul său: poeţii îmbogăţesc universul prin lumile imaginare
create. Şi îşi încheie cartea „Poeţi, după plac”, cu mai cunoscutul
(nouă, buzoienilor) poet: Constantin Marafet. Poetul buzoian îi apare ca „un
baladist mitopoetizant, modern, un trubadur”. Apoi, ca şi (în cronici mai vechi) Mircea Micu, Tudor
Cicu etc..., îi remarcă poetului „jocul savant al rimelor, aliteraţiilor,
asocierea cuvintelor rezonante ciudat”,
cât şi faptul că poeziei îi „conferă muzicalitate” uneori „în descendenţă
barbiană”. În plus, îi remarcă poetului actul justiţiar, de „contestatat” şi
cheia „transmodernistă” : „mă duce cu gândul la etapele lirice arse /parcurse
de poet în volumele sale, de la trubadurul medieval la bardul modern, de la
postmodernul pârât la transmodernistul cercetător”. Vedeţi, n-am suflat (pe
parcursul acestui eseu) mai nimic despre Heidegger – cel amintit de critic,
într-o scurtă prezentare – pe coperta a IV-a. Fiindcă „în contact cu fiinţa
suprapersonală a speciei” din care a răsărit fiecare poet comentat de Lucian
Gruia, nu imaginile convertite în idei îl legitimează în a-şi oferi decizia
pertinentă, ci situaţia de a prezenta oikumenicos (în sens de universal)
spiritul, fiinţa celui analizat. Ceea ce-i apropie, aproape pe toţi, în
accepţiunea criticului, este atmosfera, misterul căutările fiecăruia,
scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din
absolut.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu