joi, 23 februarie 2012

96. Portretul din vis.


În Biblie (Daniel, cap.1, v. 17), ni se spune, că, numai „…Daniel putea să tâlcuiască vedeniile şi visele”. În copilărie, mama, era cea care ne tâlcuia la toţi visele şi nălucirile. După ce ne tâlcuia câte un vis, ne povestea din „Facerea”, cum noaptea în vis a venit Dumnezeu la Abimelec… pentru Sarra, femeia lui Avraam. Nu prea înţelegeam pe atunci, unde bătea mama cu tâlcurile ei. Aveam să fac o punte de legătură, între vorbele mamei şi relatarea din Cartea Cărţilor, peste mulţi ani, când, citind „Idiotul” lui Dostoievski, am rămas descumpănit o vreme, cu privire la scena în care prinţul Mâşkin o „reîntâlneşte” pe frumoasa şi faimoasa Nastasia Filippovna în casa Epancinilor, pentru prima oară. „Dar cum de ai ştiut că sunt eu? M-aţi m-ai văzut undeva înainte?” – îl întrebase Nastasia Filippovna pe prinţ. „Văzusem ceva mai înainte portretul dumitale şi…”, încercase o explicaţie prinţul. „Şi mai ce?” – fu curioasă Nastasia. „Pentru că erai, întocmai aşa cum mi te-am închipuit… mi se pare şi mie acum că te-am mai văzut şi altădată…”. „Unde? Când?”, insistă frumoasa rusoaică. „Ochii dumitale îmi par aşa de cunoscuţi… dar nu, e cu neputinţă! Am spus-o într-o doară, fără să mă gândesc… N-am locuit niciodată în Petersburg. Poate… în vis…”. Asta era! De aici încolo, începea pentru mine, povestea portretului văzut în vis şi regăsit cândva, în camera enigmatică, cu multe jucării, din casa primei mele gazde de pe vremea primului an de liceu, 1966. Gazda din primul an de liceu, undeva prin cartierul constănţean, Berechet, părea ruptă din paginile descrise de Honore de Balzac. Atât nea George, cât şi „baborniţa” care-i era soţie, erau doi bătrâni cărpănoşi, avari şi ursuzi şi, peste poate de bănuitori. Patima beţiei o aveau amândoi. Câteva luni, am trăit alături de ei, clipe demne de pana lui Dante, autorul „Infernului”. Avusesem în camera unde dormeam, cândva, acasă la ţară, o icoană reprezentându-l pe sf. Gheorghe, ucigând balaurul. Copilului, care i se închina smerit sfântului din acea icoană, îi veni foarte greu să se acomodeze printre străini, care nu se închinau nimănui, şi nici nu aveau măcar o icoană în casă. Dar, mai presus de toate nu mă puteam acomoda cu zgomotul oraşului, cu trenurile care cutremura casa din jumătate în jumătate de oră. Cei doi bătrânei, purtau tot atâta respect lui Dumnezeu, precum dracul, tămâiei. Nea George, care era „frăţie” cu tata – adică îi fusese cavaler de onoare pe vremuri, la nuntă – mai era cum era, însă baborniţa lui de nevastă (nici nu merită ea, a-i pomeni numele) era din cale afară de rea. Mă teroriza, ca pe un biet copil „aruncat” printre străini, cum aveam a mai întâlni, mult mai târziu, prin schiţele lui Maxim Gorki. Mi-aş fi luat geamantanul cu cărţi şi caiete, precum şi cele câteva lucruşoare primite de la mama de acasă, încă din primele zile, şi m-aş fi tot dus, m-aş fi tot dus, dacă... Aici începe povestea portretului din vis, reîntâlnit în camera enigmatică a jucăriilor din acea stranie casă a gazdei mele. Pentru a vă face o imagine, asupra casei, trebuie să ştiţi că acei doi bătrânei, locuiau într-o bucătărioară joasă (cu un tavan aplecat), unde dormeau, găteau şi îşi petreceau mai tot timpul. Pe mine, mă „izolaseră” într-o săliţă scundă, cu-un pătuţ tare (senzaţia, mi-o dădea salteaua parcă făcută din papură), şi înghesuit după uşa ce avea cât de cât o corespondenţă cu bucătăria. Acolo, la o măsuţă joasă, îmi şi făceam lecţiile. Şi, indiferent cât se va chinui bietul Vanea, în camera alăturată, să  înveţe pe de rost acele câteva versuri din „Evgheni Oneghin” de Puşkin, tot se va găsi un Semion Ilici Pracikin (din schiţa „Prost dispus” de Cehov), care se va plânge necontenit pentru cele opt ruble pierdute la jocul de cărţi. Cam asta era atmosfera din casa gazdei mele. Nopţile, îmi erau adevărate coşmaruri, căci de dincolo de uşă, răsuna până la mine cearta bătrânilor dedaţi acelei patimi a beţiei şi a jocurilor de cărţi, de care am amintit. În toată casa aceea, o singură cameră nu-mi fusese arătată, iar speranţe de a afla vreodată, cam ce se afla acolo, nu prea aveam, căci baborniţa de mătuşă ţinea cheia la cingătoarea de la brâu. În zadar, în lipsa bătrânilor încercam a forţa uşa enigmatică şi a-mi face vise şi deşertăciuni din noianul cuvintelor care mă asaltau noaptea înainte de culcare. Cum ar fi spus mai exact, Eclesiastul (în cap.5, v.6): „Căci din mulţimea grijelor se nasc visele şi deşertăciunile din prea multe cuvinte”. Şi nu pot spune, că, în somnul acelor zile, visele au fost puţine. Din contră. Într-unul dintre ele, descopeream dincolo de enigmatica uşă, ceea ce Ali, din faimoasa poveste a Şeherezadei, descoperise de unul singur. Alteori, mă trezeam transportat în camera de fată, a bătrânei din „Marile speranţe” strigând-o pe Estela. Câte vise! Asta, până într-o zi, când, încercând pe furiş una dintre cheile găsite, cine ştie prin ce colţ al bucătăriei, am descoperit cu uimire, că, enigmatica uşă a acelei camere, cedează, şi pătrunsei destul de speriat în acea cameră interzisă. Tot ceea ce se afla acolo, părea neatins de vreo mână omenească de ani şi ani de zile. Strania senzaţie mi-a dat-o acea neclintire „ca de muzeu”, a tuturor lucrurilor din acea încăpere. Patul mare, elegant, din lemn masiv cu incrustaţii în tăbliile laterale, cum nu mai văzusem vreodată, cu acele cuverturi frumos aşezate, în culori de-ţi luau ochii şi, mai presus de toate, jucăriile! Peste tot jucării... şi păpuşi de tot felul (mari şi mici), pretutindeni: pe tăblia patului, prin colţul de cameră, pe scaune, pe masa din stânga bibliotecii, şi chiar în bibliotecă. Într-un cuvânt, ochii mei de adoloscent, nu ştiau asupra cărei jucării să se oprească. Am rămas în cele din urmă, îndelung, în faţa bibliotecii pline de cărţi, cu o dorinţă nebună de a le răsfoi, de la un capăt la altul, în cel mai scurt timp. Mâna, însă, mi s-a oprit întinsă şi nemişcată, întrucât, privirea mi-a fost atrasă de ceva deosebit. Dintr-o ramă frumos aşezată, de pe raftul din mijloc, mă privea cu ochi mari, melancolici, dar şi cu o undă de tristeţe în ei, o fată fermecătoare, cu păr buclat, lung revărsat peste umeri. În acea cameră enigmatică, încărcată de jucării, portretul pe care îl descoperisem, îmi stârni admiraţia şi curiozitatea de a afla, cine era cea din fotografie. Mi se părea cunoscută. Şi, cred, că, o văzusem în vis. Eram chiar sigur de asta; dar când, cum, în ce împrejurări, nu-mi aminteam în acel moment. Am închis uşa fară să ating ceva anume şi, aşteptam ca în vis, să vină Dumnezeu la mine (cum spunea mama cândva, că, El venise la Abimelec) să-mi spună: „iată visul, iar tâlcuirea lui o vom spune împreună, înaintea tuturor celor care vor să-l afle”. Aşa ceva însă, era imposibil să se întâmple. Ştiam din „Facerea” (cap.41) că, doar Iosif îi tîlcuise faraonului visele sale. Şi totuşi, într-una din seri, am fost trezit de vocea unui clopoţel de fată, care-şi certa părinţii bătrînei, dincolo de uşa unde îmi era înghesuit patul. În faţa fetei, cei doi bătrânei, păreau nişte omuleţi fără apărare. Nu ziceau mai nimic. Iar fata apărută în miez de noapte, îi certa de zor. Am ciulit urechile să desluşesc acele vorbe. Din când în când, baborniţa de mătuşă, căuta să-i mai tempereze furia fetei: „Veronica, mamă!... de ce să îl fi dus în camera ta? E un copil de la ţară... Pune mâna... strică ceva. Aia, trebuie să rămână camera ta, mamă...” Aşa am aflat, pe căi ocolite, că necunoscuta care descinsese acolo în noaptea aceea, era fata gazdei, că era studentă la Bucureşti, şi că o chema Veronica. Îşi certa părinţii pentru inumanele condiţii în care ţineau în gazdă, fie şi un copil „rău” de la ţară. Faptul că nu mai venea pe acasă, îmi trezi bănuiala, că nu-şi iubea părinţii pentru „apucăturile” lor. M-am dat jos, tiptil-tiptil, din pat, şi am aruncat o privire prin ochiul de geam acoperit de o perdeluţă. Chipul fetei, semăna izbitor cu Veronica Micle. Ca şi iubita lui Eminescu, ori portretul văzut în vis de prinţul Mîşkin din „Idiotul”, şi această Veronică, avea să rămână doar un portret. A doua zi, pe când nici nu mă trezisem încă, enigmatica fată avea să părăsescă locuinţa şi să ia trenul de la prima haltă a staţiei Berechet, înapoi spre Bucureşti. N-am mai revăzut-o şi cititorii mei, trebuie să ştie, că aici se sfârşeşte povestea fetei surprinsă într-un portret, pentru că, nu peste multe zile, aveam să-mi iau inima în dinţi şi să-mi caut o altă gazdă ceva mai pământească. Altfel, aş fi încheiat precum Iov (cum spunea în cap.7, v.14): „atunci Doamne, tu mă spăimântezi cu vise şi mă îngrozeşti cu năluciri”. Şi, să fi tremurat în lumina zilei, pentru ce? Aşa însă am rămas cu gândul, că şi într-un portret, se ascunde uneori câte un suflet mare, iar lumea viselor noastre tinde spre el, ca spre centrul ei.    

Un comentariu:

  1. Am vrut să-i mulţumesc lui Ion Lazu pentru vizita la "Portretul din vis" (am văzut asta pe blogul domniei sale. Dar, nuştiu de ce nu-mi merge acolo postarea unui comentariu, deşi am încercat de trei ori. E singura cale, de a transmite aceste gînduri. Adică, tot la mine.

    RăspundețiȘtergere