2.
Sunt clipe când omul, chiar strivit de roata
cu zbaturi a vieţii, uită într-o bună zi de povara hărăzită de soartă şi,
tocmai când nu te aştepţi se înalţă de la pământ şi are revelaţia vieţii în
toată splendoarea ei. Am zăcut atunci la pat, bolnav, câteva săptămâni. Se
părea că nimic nu-mi mai putea fi de folos pentru însănătoşirea mea, oricât se
străduiau ai mei, şi se frământau cu folos la căpătâiul meu. Disperarea
pătrunsese victorioasă în casa noastră, nu-i era de ajuns că pândise toată
suflarea curţii, cocoţată ca o bufniţă sus pe olana casei, după moartea
primilor doi copii ai mamei, şi apoi a bunelului (aşa îi ziceam eu, bunicului).
Şi, în toată această vreme, cât am stat ţintuit la pat, m-am trezit lucid numai
de câteva ori – spunea mama mai târziu – dar şi atunci, pentru a povesti celor
din preajmă, tatei şi mamei, fraţilor şi surorilor, numai vise care de care mai
aiurite şi halucinante. Eram pentru ei, copilul rătăcit, întors numai pentru
câteva clipe, dintr-o boală ciudată, povestindu-le întâmplări care nu aveau
de-a face cu lumea reală, deşi, eu susţineam contrariul şi le păream destul de
sincer atunci când priveam cu ochi mari şi uimiţi la feţele lor neîncrezătoare;
şi-i căinam în gând ca pe nişte bieţi neştiutori ai unei vieţi pe care eu o
trăiam aievea, dar ei n-o observaseră, ori se făceau că n-o observă, şi se
ţinuseră în tot acest timp cât mai departe de acest miracol. Le spuneam:
- Aseară, Mânza noastră a adus pe lume un pui
micuţ, un căluţ roşcat…
- Care mânză? mă întrerupeau ceilalţi fraţi,
strânşi roată în jurul patului pe care zăceam.
- Lăsaţi-l, nu-l mai întrerupeţi, îi certa
abia şoptit, cu palma adusă la gură, mama.
- …ţin minte tot. Şi, văd acum, totul, atât
de limpede – continuam fără să mă sinchisesc de neîncrederea fraţilor mei. Dormeam
cu bunelul sub copacul din grădină, învelit numai c-o ţoală şi, deodată, la
lumina stelelor, bunelul şi-a îndreptat spinarea, a scăpărat chibriturile de
şi-a aprins luleaua de lut. L-am întrebat: Ce faci bunelule, nici tu nu ai
somn?”…
- Dar bunelul e mort demult, mamă, ce tot
spune el? Nu vezi că iar aiurează? zgâlţâia soră-mea pe mama, căzută în extaz
asemeni Maicii Domnului, cu pruncul la sân.
- Taci tu copilă… o oprea mama la timp. Şi îi
punea repede degetele la gură.
- … „Hei nepoate, scoală şi tu. A venit
timpul, să vezi ce n-ai văzut.” a zis atunci bunelul, continuam eu mustrând-o
cu privirea pe soră-mea, pentru necredinţa ei. …intram la Mânza în grajd şi, pe
paiele de lângă iesle, abia născut, se afla căluţul ei micuţ cu părul roşcat.
Ştii, mamă... era ca frunzele mărului ăla uscat din grădină, era atât de micuţ,
că-l puteam ţine în amândouă palmele întinse. Era o minune de căluţ. Nu cred să
mai fi văzut cineva un aşa căluţ vreodată. La început m-am speriat, zău mamă,
de nemişcarea lui, dar am simţit palma grea a bunelului lăsată pe umăr,
încurajându-mă: „Nu te speria nepoate, nu-i mort, e doar neştiutor…” Atunci,
i-am cerut bunelului să mi-l lase mie, că vreau să-l dăruiesc lu’ frate-meu
Constandin, care se rugase cândva de mine şi de bunelul, să-i dăm şi lui o
jucărie cu care să se joace…
- Dar şi Constandin a murit demult, măi mamă,
a murit de mic, n-are de unde să-l ştie el. Doar tu ştii mai bine măi mamă! se
arăta îngrijorată soară-mea cea mare.
- Lasă-l, lăcrima mama, vezi şi tu că nu
visează acum.
Nu-i băgam în seamă pe cei din jur. „La urma
urmelor, gândeam, ce mă priveşte pe mine nedumerirea lor?”. Mie mi se
întâmplaseră toate acestea atât de firesc, de unde să ştie ei, fraţii mei, pe
unde am umblat eu în lipsa lor? Nu puteau înţelege, n-aveau decât! Aşa uimiţi
cum mă priveau, păreau nişte prichindei dintr-o poveste de demult, dar camera
micuţă, pereţii daţi cu var şi soba ghemuită într-un colţ, pitică şi afumată de
funingine, n-avea nimic din atmosfera unui basm. Dacă voiau basme, atunci
n-aveau decât să le caute în altă parte, eu văzusem tot ceea ce spuneam, şi
mama mă asculta fericită. Ea credea.
- ..Aşa că, l-am pus între cele două geamuri
din lucarnă. Când o ieşi soarele, o să-i usuce părul roşcat şi o să i-l facă
mătăsos, ca al Mânzei. O să vedeţi!
Negreşit, într-o bună zi, aveam să mă sui în
pod, asta, când aveam să mă fac mai bine – am chibzuit – şi o să le arăt
tuturor, ţinut între palme, minunea aceea de căluţ roşcat. „Negreşit”- îmi
spuneam, întrucât în clipele acelea nu mă simţeam destul de întremat să mă
ridic şi să le demonstrez fraţilor mei, că, numai eu aveam dreptate în clipa
aceea.
„O să vedeţi voi, ehei, o să vedeţi voi
atunci!”...
În rest – povestea mai târziu mama – aiuram,
aiuram, aiuram… Cu mare febră, şi fără nici o speranţă de însănătoşire. Mă
aflam la hotarul unde nălucile întunericului, mă ademeneau la ele, luând
chipuri şi glasuri de fiinţe dragi, cunoscute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu