97. Se repetă viaţa?

 Până să cad în acea boală din copilărie şi, să mi se schimbe viaţa în ceea ce priveşte credinţa mea în Dumnezeu, a trebuit să o tot ţin într-o prefăcătorie pe lângă mama. Dacă ar fi ştiut ea, că nu credeam o iotă în rugăciunile cu care mă „pedepsea” înainte de culcare, cred acuma, că, biata mamă, ar fi ajuns la disperare. Îi dădeam de înţeles, că sunt pe calea cea bună, dar, la biserică, mă ţineam cu alţi copii de şotii. Ba ne făceam (ca din întâmplare) că ne apuca tusea, când vreo bătrânică îşi aprindea lumânarea, şi nu ne opream din „tusea căzută ca din cer”, până nu i-o stingeam, ori, pişcam fetele, când tocmai ascultau cu smerenie liturghia, sau le suflam, pe la spate, şi lor, lumânările. Priveam frescele sfinţilor de pe pereţii bisericii şi îmi puneam veşnica întrebare: „Ce soartă ai ursit Doamne, omului, de-l chinui de-a lungul vieţii să-şi poarte povara în spate, fără a-i veni în ajutor?” Sfinţii nu mişcau şi nici nu dădeau semn că aveau să-mi răspundă. Nici nu se încruntau când stingeam lumânările fetelor şi le ciupeam discret, pufnind în râs în plină biserică. Dar, pot oare, nişte zugrăveli acolo, făcute cu pensula pe pereţi, să prindă viaţă, să ne ia de gulere şi să ne dea afară din lăcaşul Domnului? Singurul care mă putea lămuri era bunicul „Gheorghe Golan”, cum i se zicea în sat.

- „Bunicule, îl întrebam, ţi s-a întâmplat vreodată (să zicem, că ai fi făcut şi dumneata rău), să ai teamă că s-ar putea întâmpla şi ceva rău? Chiar se mai poate întâmpla şi altceva?”

 - „Viaţa e ca o lumânare care dă lumină. Cât timp arde, înseamnă că ai de trăit, s-a stins fitilul, s-a stins şi omul. Îl ştii pe Mitică a lu Ciobanu? Văzând că încuvinţez din cap, a continuat: Ei bine! Într-o noapte venind cam mahmur acasă, i s-a părut lui, că cineva străin, umbla pe afară. S-a ridicat pe marginea patului de şi-a tras înapoi încălţămintea în picioare. Şi i-a zis nevestei: „Stăncuto, ia de aprinde felinarul ăla din bucătărie şi adu-mi-l de grabă. O fi cineva pe afară.... Mă duc să văz”. Şi, pentru că nevastă-sa l-a ocărât cât la ocărât, în cele din urmă, să-i facă pe plac, a venit de la bucătărie cu o lumânare aprinsă spunând că atâta a găsit. Mitică ăsta, s-a repezit, i-a smuls lumânarea din mâini, de a azvârlit-o cât colo. „Nu eşti în stare de nimic, scorpie ce eşti! Eu îi spun de felinar, ea îmi vine cu lumânarea. Cu lumânarea să vii când o-i muri Stăncuţo!” Ei bine! A bâjbâit ceva vreme prin bucătărie de şi-a aprins felinarul ce-i trebuia, după care Stăncuţa l-a auzit trântind uşa pe dinafară. Şi, după asta s-a culcat. Şi, asta a fost tot. L-au găsit spre ziuă, dinaintea grajdului cu vite, mort, dar cu felinarul aprins şi agăţat într-un cui din peretele grajdului. Se spune, că ar fi vrut să tragă de sub streaşină coada lungă a unui topor, pitită acolo, dar, o ţiglă desprinsă de pe acoperiş i-a căzut drept în ţeastă, de i-a spintecat capul. L-o fi mâniat pe Dumnezeu cu ceva, au zis oamenii...”

- „Bunicule, spune-mi drept, tu crezi în Dumnezeu? În biserica Lui, vreau să zic”

Bunicul a uşuit un pui, care tocmai se urcase pe masa de sub dudul de afară, şi a strigat la bunica: „Veto, ia vezi fă, ce tot coctcodăceşte găina aia?” Şi-a îndesat, mai apoi, destul de tacticos, tutunul dintr-o pungă în lulea, şi după o vreme m-a privit în ochi:

-„Mă nepoate, ia spune-mi drept, tu ai o credinţă? O credinţă... care să fie numai a ta?”

M-am gândit bine şi am zis:

- „Da  bunicule, cred că da”

- „Ei bine, atunci... a zis bunicul. Cine e sigur că are în el o credinţă, eu cred că acela va fi nemuritor.

- „Ca Dumnezeu, bunicule?”

- „Ei, ca Dumnezeu!... Poate, ca Mitică Ciobanul de care-ţi spusei”.

- „Păi, n-a murit? N-ai spus tu, că i-a căzut o ţiglă-n cap, dinaintea grajdului?”

- „Am spus! Da, mort, l-ai văzut tu?”

- „Păi, ce e drept, nu l-am văzut...”

- „Păi vezi! Acum el trăieşte în amintirea ta, ca cel care, neputându-se înţelege cu scorpia de nevastă-sa a aruncat lumânarea şi a luat felinarul din cui. Ea îi adusese lumânarea ca la morţi dar el n-a acceptat. Deci, nu e mort... Pesemne nu-i venise vremea. Ce ştiu eu?!”

Am plecat de la bunicul, cu gând să-mi lămuresc în singurătate, nedumerirea ce mi-o provocase. Care va să zică, numai atunci când pui în balanţă moartea şi viaţa, fără să ştii ce atârnă mai greu, începi să ştii ce e viaţa şi să înţelegi  lucruri inaccesibile despre moarte, să dispreţuieşti tot ce aparţine de legile naturii şi să fii şi tu un fel de filosof. Pentru că, de pe acest drum făcut de noi prin întuneric, s-ar putea să ni se arate nouă vreo lumină ori vreun cod secret, înainte de a ne sosi şi nouă vremea despre care vorbea bunicul. M-am tot frământat pe lângă tata şi mama, să aflu ce fel de viaţă a avut bietul Mitică Ciobanu lângă scorpia de nevastă-sa. De fiecare dată, însă, mi-au spus, că nu mă priveşte pe mine asta, mai bine să-mi văd de cărţile mele. Şi, ele, lecturile din cărţi au venit. Cehov, de pildă, spune într-o schiţă intitulată „Dureri neştiute”, că un oarecare Dvoetociev, s-a întors într-o noapte târziu de la o petrecere (cu bucluc), avută loc pe undeva la familia Rebrotiosov, şi că nevastă-sa, cum îl auzi intrând în casă, îl şi luă în primire: „Nu tropăi aşa cu ciubotele, nesimţitule. Te îmbeţi la club şi după aceea mai faci şi tărăboi, pocitanie!” „Nu ştii decât să ocorăşti, oftă inspectorul. Să fi văzut cum trăiesc Rebrotiosovii! Doamne, ce bine se înţeleg! Când îi vezi, îţi vine să plângi de înduioşare. Numai eu am avut ghinionul să iau o scorpie”: Ei, da! Lui Dvoetociev, scorpia lui, nu-i dăduse lumânarea, ca să se descalţe pe întuneric, că, poate cine ştie ce soartă i-ar fi dat Dumnezeu şi lui? Se repetă viaţa?... La moartea bunicului, cineva a dat să aprindă în  noaptea de priveghi, sfeşnicul din casă. De trei ori a încercat să-l aprindă. De tot atâtea ori s-a stins. Am observat şi am tăcut. Puţine lucruri mai ştim noi pe lumea asta!