Pornisem înarmat cu o lopată, pe singurul drum desfundat de zăpezi, spre casa bătrânească a socrilor (decedaţi de câţiva ani), cu gândul să-mi eliberez stupii de sub nămeţi. Ajuns la capătul drumului, am parcat maşina la şosea şi am privit în jur. O pustietate albă, de jur împrejur se înfăţişa ochilor mei. Nu se zărea nici ţipenie de om. Am coborât poteca spre vale, de unde ştiam că voi găsi drumeagul printre dealuri, singurul drum, care mă va duce spre Negoşina. Ajuns în vale, am dat de singurul om în tot acest peisaj.
- Bună ziua tataie - am zis. Pe drumul acela, spre Negoşina, se poate urca?
- N-am auzit pe nimeni. Dar, nu te sfătuiesc a încerca.
- Şi totuşi…
Când „inima urmează s-atârne ca un lacăt/cu cheile pierdute” (din câteva versuri argheziene), înseamnă că ceva s-a surpat tare în sufletul celui care ţi se confesează astfel, de ridică din umeri a neputinţă, şi arată cu degetul către cer. Care va sa zică, suntem la mâna Celui-de-Sus.
- Cum o vrea Dumnezeu! – îi auzii ultimele cuvinte.
Stăteam cu lopata în mâini, cuprins de deznădejdea celui care ştie din start că, n-are cum a se lupta cu nămeţii acestor coclauri sălbatice, în plină iarnă. Moşul din faţa mea, singura fiinţă întâlnită pe această cărăruie a satului, m-a privit ca pe „pazarghidionul” lui Nicolae Filimon, despuiat dintr-o dată de ceaşiri şi işlic de frumoasa grecoaică Duduca.
- Cu o singură lopată (mi-a explicat el), n-ai cum să răzbaţi mata nici până dincolo de deal, dar mi-te, până în satul de care spui că ai vrea să ajungi”. Privi cerul cu aerul unui cunoscător în ale vremii, şi-mi arătă ceva într-acolo, de parcă mi l-ar fi arătat pe însuşi Dumnezeu.
- După cum vezi, curând o să înceapă din nou. Nu ştiu dacă va fi ca cealaltă, turbată şi nemiloasă, dar cu siguranţă, din nou nu va ierta pe nimeni. Dumneata însă, faci după cum crezi”.
A dat apoi din mâini, a orice, şi i-am ascultat o vreme, şoşonii din picioare, hârşâind zăpada în sus, pe cărare. Aş fi vrut să-i arăt moşului că se înşela, aşa că am făcut câţiva paşi prin troianul de zăpadă, ajutându-mă şi de lopata cu care mă înarmasem la acest drum. După câţiva paşi, pe care i-am făcut pe acea pantă abruptă a dealului, am renunţat. „O să se simtă jignit moşul, mi-am zis, dacă voi mai încerca să înaintez. Nu, mai bine, mă întorc. Voi încerca altădată. Poate se va face ceva, până la urmă de către localnici. De ce nu? Poate că, primarul, va pune în zilele următoare, un comando de tineri, să desfunde drumul…”. Avea dreptate bătrânul. Ce puteam face eu, de unul singur, cu o simplă lopată? Ce, eram eu, Pipăruş-Petru din povestea auzită da la mama, în copilărie? Acela luase ditamai stejarul, pe care-l smulsese din pământ ca pe-un morcov, de-l pusese pe umeri şi haide cu el, acasă, la mumă-sa, că, poate n-o fi avut nici lemne de foc. Aş fi luat şi eu troianul în lopată, şi hăt cu el, l-aş fi aruncat până în spatele dealului, dar, de, povestea-i poveste şi rostul zilei ăsteia, nu stă în puterea poveştilor. „Mai întâi, nea Tudore, să mai trăieşti câţiva anişori, prin coclaurile astea şi abia după aceea să-i judeci pe bătrâni”, îmi sufla ceva necunoscut la ureche. Numai de nu m-aş; întâlni pe cărare cu moşul acela - gândeam eu, urcând cu lopata, dealul, înapoi. „Dar când e să ai ghinion, până şi atunci, trebuie să-ţi spui „Doamne-ajută”, aşa e creştineşte şi bine. La urma urmelor, voi scăpa poate, ca acel Şciupkin al lui Cehov. Nu, nu e bine! Profesorul de caligrafie Şciupkin, trebuia prins cu însurătoarea în camera Peplov-ilor, şi pus să jure pe icoană. Noroc, că, din grabă, doamna Petrovna, luase portretul scriitorului Lajecinikov în locul icoanei. Doamne, ce gânduri aiurite… na!” Plecasem cu o lopată, până la casa bătrânească de la munte, să-mi scot stupii din nămeţi, nicidecum, n-am plecat la însurătoare pe o aşa vreme ca profesorul acela. Asta cu însurătoarea, de, a fost cândva, pe vremea când eram mai tinerel şi am descins împreună cu prietena mea la casa părinţilor ei din satul acesta de munte. Câţi ani au trecut? Au trecut ceva, dar iarnă ca asta, n-am mai pomenit. Auzi mata cititorule? Nămeţi cât casa, vitele blocate în grajduri, câinii lătrând pe coamele caselor, n-am mai pomenit. Să nu-mi spui că se mai întâmplă de-astea, că nu te cred. Când te gândeşti, că, ici-acolo câte-un bătrân, zace şi acum sub mormanele de nămeţi, prin satele astea îmbătrânite de pe la noi. Cui îi mai pasă acum de bătrânii satelor noastre? Dar şi acestea, nişte suflete şi ele, nu? „De ce nu pot să ştiu, de ce nu pot s-aud/În ce stă rostul zilei şi preţul de-a ţi-o trece?”, spunea Arghezi. Începe din nou să ningă. Rar, câte un fulg, părând a nu prevesti nimic rău. Cum suna un vers al lui Dorin Tudoran, despre ninsoarea ce cădea pe biata ţară? Parcă ceva în genul acesta: „Şi fiecare fulg ce se prăbuşeşte arde ca o icoană atinsă de mâini nevăzute dar ucigaşe”, Ajuns în capătul potecii, care dădea la şosea, am făcut ochii roată în jur. Moşul meu, tocmai părăsea magazinul din comună, cu o plasă cu pâine, într-o mână. De cum m-a zărit, dând roată maşinii lăsată la şosea, moşul a făcut un semn, ce mi s-a părut a fi al unui vultur, aţintind cu ochii ceva neînsemnat şi mărunt deasupra câmpului pustiu. Şi, poate, o fi zis ceva, dar, n-aş putea să-ţi răspund cititorule ce anume o fi îngânat el acolo; mai bine ca poetul, cu care începusem a-ţi nara o întâmplare a zilei, din acest februarie al anului 2012, când, pentru prima oară, recunosc, inima mea atârna în piept ca un lacăt cu cheile pierdute, nu ştiu a a-ţi spune .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu