98. Petrică a lu Muta.

Când am sosit, după aproape treizeci de ani, în satul în care m-am născut, am tras maşina la margine de sat, pe un izlaz, aproape de cimitir. La ieşirea din sat, se întinde în depărtări câmpurile fără margine. Un fuior de fum albăstrui, se târa spre cer, dintr-o margine de drum. Nişte gospodari, pesemne, puseseră foc la grămezile cu buruieni strânse de prin grădini. Mirosul acela de fum îmi stârni amintiri triste. În sufletul meu. Gândul mă ducea peste ani şi ani în urmă. Ce ani! Ehei… Am privit în sus, grăbit să-mi trag gulerul la geacă, în sus, în timp ce un ciocârlan, cu moţul ridicat în vârful capului, tocmai îşi lua grăbit zborul dintr-un arbust pitic, aflat într-un gard alăturat. Ce legătură aveau toate astea cu amintirile mele? Şi, mi-am adus aminte. Era într-o iarnă şi tocmai părăsisem cimitirul unde aprinsesem o lumânare la mormântul bunicului, când, o măzăriche rece a început să bată darabana pe tabla capelei de la intrare. Lângă o cruce de lemn, o persoană gârbovită, aprindea câteva lumânări. Mi-am făcut curaj şi am intrat în vorbă:

- Spune-mi mamaie, a cui e crucea cu îngerul ce poartă o vioară, de acolo din colţ?

După ce a mai moşmondit câte ceva (poate îngropând la baza crucii un muc de lumânare aprinsă), umbra aceea s-a îndreptat spre mine, privindu-mă cu interes.

- Da al cui eşti maică? Eşti de pe-aici?

- Am fost cândva, de pe-aici din sat. Viaţa m-a dus însă, departe de locurile astea. Uite! – am arătat, făcând un semn cu mâna. Undeva pe acolo, locuia bunicul Stoenciu Gheorghe, dacă-l ştii, şi ceva mai încolo, se văd încă pe uliţă, acei salcâmi de la poarta unde era cândva, casa noastră…

Şi-a făcut streaşină, palma, deasupra ochilor, şi a privit într-acolo unde arătam. N-o ajutau pesemne ochii, ori nu era de prin părţile astea ale satului,şi nici numele bunicului, cred, nu-i spunea mai nimic. S-a aplecat şi a mai înfipt câteva cioturi de lumânări la baza crucii. Am privit-o cu interes. Credeam că m-a înţeles şi că nu mai avea nevoie şi de alte explicaţii. Şi deodată şi-a adus aminte:

- Crucea de acolo, zici? E a lu’ unu, Floricel, maică! Petrică a lu’ Muta, se spune că ar fi ridicat-o.

- Şi, dacă aş vrea să stau de vorbă cu el, unde îl găsesc, mamaie? am întrebat.

- Nu cred că poţi sta de vorbă cu el. Se zice că, acum, e în America…

- E vorba de Muta de lângă grădiniţa veche, mamaie? Muta, care era soră vitregă cu ţaţa Nastea a lui Colev?

- Atunci, eşti de pe-aici, mi-a răspuns bătrâna. Dacă ştii toate astea, ce mai întrebi?

Văzând pe faţa mea, nedumerirea şi mirarea, celui care oricum n-are cum să priceapă o taină aşa mare, a dat din cap a lehamite şi şi-a văzut de treburile ei. Ştiam cam pe unde locuia ţaţa Nastea, aşa că, am întors maşina, şi i-am căutat casa, nerăbdător să aflu povestea acestui Petrică, ridicătorul de cruci atât de ciudate pe aici. Păscusem împreună cu tata, oile, prin părţile acelea. Erau, dincolo de acele căsuţe, unde locuia şi ţaţa Nastea, nişte gropi şi râpe, iar prin desişul nepătruns al mărăcinilor, îmi împiedicam măgăreaţa şi mă lăsam în voia viselor, la umbra câte unui arbust sălbatic. Diavoliţa de măgăreaţă, făcea ce făcea şi scăpa de laţul cu care-i împiedicasem picioarele, şi trecea în lanul de sparcetă de peste drum, trăgând după ea şi oile care se grămădeau buluc. Numai ce-l auzeam pe tata: „Oile mă! Ia măgăreaţa aia din lan”. Îmi era atât de ciudă, încât, tot amarul mi-l vărsam pe spinarea măgăreţei, îndesându-i ciomag după ciomag pe spinare. Da, multe neplăceri, multă supărare, îmi pricinuise pe vremuri, unele amintiri de prin acele părţi ale satului. Acum, capătul acela de sat, era cufundat într-o vrăjită tăcere de moarte...

- Cum te cheamă nene? întrebă omul din faţa căruia tocmai oprisem maşina, făcându-i semn cu mâna să se apropie. Trăgea de lanţul dat după coarne, un bou, tot îndemnându-l să intre pe o portiţă. Părea vesel în felul lui.

- Aici a stat cândva ţaţa Nastea, am spus eu, ocolind întrebarea.

- A stat… Toată veselia lui pieri îndată de pe chip. Cu o mişcare aspră, atinse crupa din spate a boului, lăsându-i să înţeleagă, că poate să dispară undeva în curte şi, se încruntă şi roşi atât de tare, încât, îi apărură pe frunte, câţiva negi negri. Spuse, aproape înecându-se: Ai venit pentru casă? Să ştii dumneata, că am plătit ceva din bani, cu chitanţă…

- Stai liniştit bre! am replicat. Stai, nu te supăra! N-am nimic de-a face cu toate astea. Doar atât vreau să te întreb: mata ştii ceva de „Muta”, sora Nastiei?

S-a mai luminat la faţă:

- Nu eşti de pe-acilea! Şi fiindcă am încuviinţat din cap, a continuat: Înţeleg! Apoi să ştii dumneata, că, pe Muta am găsit-o moartă în casa ei. Uite! – îmi arătă cu mâna – vezi acolo în dreapta? N-a mai rămas decât un perete şi plita de la bucătărie . A murit de moarte bună, sărmana. N-a avut pe nimeni s-o îngroape. Nastea vânduse casa şi plecase de aici. Am pus mână de la mână, de am îngropat-o creştineşte. Locul acela e al nimănui. E pustiu, după cum vezi. Cine să-l revendice?

- Poate fiul ei, Petrică! am zis, aşa într-o doară.

- Ha! Ce spui mata… Bună glumă! Păi, cică acesta e acum prin America, ce să mai caute unul ca el pe la noi?

- Dar crucea? Crucea din cimitir, de pe mormântul lui Floricel? Floricel acesta, cânta la vioară, parcă… la horele din sat. Se spunea despre o legătură a lui cu Muta. Poate Petrică ăsta, era copilul lor… Chiar nu ştii nimic?

M-a privit la început, cu neîncredere. Sta pe marginea şanţului, gata să ridice un picior şi să o ia din loc, să mă lase baltă în mijlocul drumului.

- Uite, ce e unchiule… M-am apropiat, aşezându-mă cu fundul pe un dâmb de iarbă. Nu sunt procuror şi nici nu mă interesează cazul. Am trăit, însă, prin locurile astea, cândva. Acum, văd, e totul schimbat. Şi locurile, şi oamenii. S-au schimbat multe. Eram doar curios. I-am văzut crucea în cimitir. O bătrână mi-a zis câte ceva. Nici ea nu ştia mai multe, l-am liniştit în câteva vorbe. Mi-a cerut o ţigară şi după ce şi-a aprins-o, s-a aşezat turceşte, cu picioarele sub el, alături, pe dâmbul de iarbă. Am înţeles, că, avea să-mi spună câte ceva, atâta timp, cât se va consuma ţigara. Am înţeles că nici el nu ştia prea multe. Că le înflorea şi „chisnovea” (cum zic bătrânii) după capul lui. Că, odată, acum câţiva ani, când trăia „Muta”, a venit unul îmbrăcat „americăneşte” şi i-a dat bani mulţi Mutei, să-i spună, dacă unul Petrică, cam de seama sa, fusese copilul conceput cu Floricel. Muta s-a speriat, văzând banii ăia mulţi, dar şi ochii scrutători ai tânărului, care, parcă îi trecea prin faţa ochilor unele imagini cunoscute. N-a vrut să spună nimic. A strâns banii într-o basma, apoi l-a împuns cu degetul în piept: „Tu… tu… ăăă… nu… P… Pe… ică!” şi s-a retras câţiva paşi dinaintea străinului, apoi a luat-o la vale spre sat. Străinul acela a dormit o noapte pe plita aia dărâmată, zic oamenii din sat, dar, cine ştie cât e adevărat din toate astea. Cert e, că a doua zi, nimeni nu l-a mai aflat pe aici. Dar, nu peste multă vreme, o maşină papuc, a oprit în dreptul cimitirului şi lumea din sat s-a trezit cu acea cruce ciudat ornamentată, având pe frontispiciu, imaginea unui înger cântând la vioară. Iar, mai jos, la baza crucii, acel epitaf care nu lămurea pe nimeni: „Celui plecat să-i cânte acum şi lui Dumnezeu”. Cine dăduse banii, cine plătise muncitorii ăia, asta chiar nu se cunoaşte. S-a stins ţigara, omul s-a ridicat de jos, mi-a întins mâna şi a dispărut după portiţă, în căutarea boului său lăsat slobod. Tot drumul spre casă, mă măcina o singură întrebare: „De ce priveşti înapoi şi nu înainte? Priveşte mai bine în tine însuţi. Pentru că, nimeni nu va coborî, pe drumul pe care tocmai l-ai parcurs”. Mi-aş fi dorit o rugăciune, dar, cei pentru care aveam a mă ruga, îşi trăiseră viaţa, pesemne, înainte de a mă naşte. Şi, atunci, nu-mi rămăsese mie, decât să încerc, aşa cum credeam eu, să le rescriu, din puţina lor viaţă, câte ceva.