4.
Nu mi-aş fi adus aminte de cele întâmplate
tatei, cândva, dacă pe vremea când zăceam bolnav, copil la vreo nouă-zece ani,
nu aş fi reţinut că mă trezeam uneori din halucinaţiile de atunci şi văzând că
lângă mine nu se află căluţul micuţ şi roşcat cu care pesemne mă jucasem puţin
mai înainte, mă plângeam mamei:
- Vreau căluţul meu micuţ, să mi se dea
căluţul roşcat cu care m-am jucat până acum…
Nici rugăminţele mamei, nici braţele ei cu
care mă ţinea la piept, apoi mâna cu care mă mângâia pe creştet, nu reuşea să
mă liniştească.
- Poate că nu există căluţul ăsta, dragă
copile, căuta să mă liniştească mama. Poate că nici n-a existat vreodată… hai
linişteşte-te acuma, n-o supăra pe mama.
- Cum să nu existe? întrebam. Dar, dacă
cineva l-a ascuns, dacă a vrut careva să mi-l fure?
Nu şi nu! O ţineam întruna pe a mea.Căluţul
meu exista. Eram sigur, aşa cum şi oile tatei fuseseră acolo ascunse în
lăstăriş la marginea păduricei. Poate că-l avea cineva şi pe el în grijă pe undeva.
Dar unde? Unde? Băteam din picioare şi ceream printre lacrimi să mi se spună şi
să mi se dea căluţul înapoi. Sărmana mea mamă cât a putut să îndure din pricina
acelui căluţ. Există oare pe lumea asta, durere mai mare şi povară mai grea
pentru o mamă, să nu-i poată aduce de nicăieri copilului jucăria mult visată?
Cine n-a avut o astfel de mamă nici nu bănuieşte cât sunt ele de minunate şi
câte mări, şi câte ţări nu le cunosc paşii pârjolind totul pentru împlinirea
unei dorinţe de copil. Şi, când spun asta, mă gândesc acum, că pe vremea aceea,
de sub năframa întunecată, aruncată în grabă peste cap – zbuciumul copilului
nu-i dădeau timp de prea multă dichiseală în faţa oglinzii -, îi ieşeau smocuri
de păr negru ca tăciunele, amestecat cu cel alb încărunţit de grijile casei şi
nevoile zilei, iar chipul ei supt de boală, ascundeau doi ochi înguşti, din
care lumina începuse, deja de pe atunci, să se stingă treptat-treptat ca o
lumânare, la care a ars tot fitilul şi acum doar caută să se întreţină, şi să
nu se stingă dintr-o dată.
5.
Dar oricât ai ţine noaptea cea de beznă
legată de copac, ca voinicul din poveste, zorii tot au să vină să-i roadă
frânghia şi s-o alunge. Astfel şi eu, am simţit într-o bună zi, o „perie”
călduţă şi umedă care îmi trecea peste mâini şi peste faţă. Am deschis ochii
limpeziţi şi vii, cred pentru prima dată de la căderea mea la pat în acea
„boală afurisită”, cum îi zicea mama, şi am zărit la căpătâiul meu mânzul pe
care îl cărasem din câmp în spinare, şi care pesemne găsise uşile deschise, ori
le deschisese cu botul lui micuţ, şi intrase până la mine în odaie.
- Lasă-l şi tu Ioană… a strigat tata, mamei,
care se şi năpustise cu coada de mătură să-l izgonească de la căpătâiul meu.
- Lasă-l… nu vezi că băiatul a deschis ochii,
surâde şi dă să întindă mîinile? E ca o minune, i-a mai zis tata, mamei,
luând-o în braţe cu mâna, după cap. Iar mama a înţeles, a îngenunchiat
dinaintea minunii rugându-se din suflet pentru viaţa care începuse să pâlpâie
în ochii acum înlăcrimaţi ai copilului ce eram. Şi sufletul mamei începuse să
lumineze dintr-o dată, ca o flacără aprinsă de cineva, într-un sfeşnic de aur.
(sfirsit)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu