Aceste vremuri mă-ncântă
Păsările şi cerul lor liber. Totul în jur.
Trăim şi simţim cam tot
ce ne-a aşternut ursitoarele încă din leagăn
Şi ce ar mai pluti în aer
sau împrejur.
Straniu lucru, să nu te întreb:
Oare , nu am şi eu dreptul la fericire?
Că înfloreşte macul pe câmp
Şi aşa privelişte mai rar.
Mai rar o aşa împlinire!
Altfel, tu ciocârlie a cerului,
la ce-mi cânţi tu mie spaţiile largi şi vaste
ca un spiriduş speriat de tunetul zilei
abia începute?
Parcă pluteai în aerul meu,
în platoşa de aur a copilăriei. Printre contraste.
Mult tăcute îmi par acum
păpuşile croite din strujeni,
soldaţii din plută.
Uitaţi, nicidecum.
Prietene, ţi-aş cânta pretutindeni în locul
măiestrei păsări. Din toată inima.
Dar alta-i povestea. Niciodată,
n-ai cum trăi toate astea până la capăt.
Ştiu, îţi ghicesc gândurile.
Venite din toate zările
cu nemiluita. Pe inima mea tot mai grea:
pentru că în cetatea mult ferecată,
s-au ars fusurile din toată împărăţia aceea
să nu se împlinească ursita.
Fără îndoială
toate astea sunt şi în imaginaţia mea.
Degeaba arunc gresia, pieptenele
şi tot ce mai am
Calul meu nu se teme de copaci şi aleargă.
Potcoavele scot fum sub gresia muntelui
Ca un amnar.
Ca vântul , ca gândul m-am rugat
toată noaptea
de mi-a fost sufletul atât de amar.
Şi am a vă mărturisi,
să nu se înţepe frumoasa la deget cu fusul
şi pentru că-i fusese ursit, a muri.
Tot ce contează cu adevărat, la final
e că ai iubit şi ai fost o poveste.
Altfel viaţa poate a trecut ca un ropot de ploaie;
Că până şi pe tine calule, nu te mai ajută norocul.
Nici jăratecul nu te mai ajută, nici focul;
Pe luncă nu se mai înalţă acum ciocârlia;
Nici mlaştina asta nu poate fi iată, trecută
Şi urmează câmpia!
Auzi? Cineva cântă pe malul celălalt. A ispită.
Să fii tu aceea?
Să fii tu, de dincolo, frumoasa-adormită?
Stau fermecat în faţa ta. Peste fire.
Ca şi cum aş da bună seara unei prinţese.
Alta-i povestea, spun şi buzele tale, acum
Alta-i povestea acum, spun ochii tăi:
„Să nu fii trist. Frica trebuie suprimată oricum,
Altfel vei îmbătrâni şi tu şi calul.
Şi cetatea spre care mergi fără-ncetare
mai îndepărtată va fi,
din veac în veac
şi câţi încă
s-or mai pierde oare pe drum!”
De aceea tot spun: aceste vremuri mă-ncântă
Păsările şi cerul lor liber. Totul în jur.
Gresia şi pieptenele aruncat în urmă-i poveste
de-acum.
Ajuns la capăt vă voi mărturisi toate acestea:
mlaştina care putea fi trecută mai rar;
pădurea deasupra căreia se ridica
în zbor pasărea;
Şi cât mi-a fost sufletul, mie, amar.
Dar despre frumoasa-adormită
Şi nu spusa ursitoarelor. Şi nu oricum.
Ne vom aminti cândva de toate acestea
când şi tu, furişat pe urmele mele
ca un spiriduş speriat de tunetul zilei
te vei afla dincolo de acel munte
şi acea pădure, la drum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu