3.
Tata, povestea el (când ne strângea pe toţi în jurul lui), că, toamna târziu, după ce da prima fulguială de zăpadă, se „spărgea” stâna satului şi moşu-său aducea oile acasă, ca fiecare gospodar din sat, care, la începutul primăverii le dădea în grija ciobanului şi la sfârşitul toamnei încheia, cinstit, toate socotelile cu acesta. Apoi, cădea în grija celor mici de acasă să aibă grijă de ele, iar când era vremea destul de bună, unul dintre aceştia musai să plece spre pădure unde mai era destulă frunză căzută şi lăstăriş încă verde ca să le pască. Într-o după amiază – povestea tata – fusese rândul lui să se afle cu oile la bălţi, lângă pădure. Avea doi câini cu el, pe Frunza şi pe Negru, şi măgăruşul Roman de tovarăş. Trântit pe pufoaica mai veche a lui moşu-său, privea cerul plumbuit, cu norii care întruchipau fiecare câte o poveste. Alături, oile păşteau liniştite la frunziş căzut pe jos şi lăstăriş încă fraged. Furat de gânduri, aţipise. Când s-a trezit, soarele scăpătase demult, iar acum de pe bolta cerului îi făceau cu ochiul stelele pitice. O stea mai mare şi mai luminoasă, pâlpâia ca un sfeşnic în noapte, tocmai deasupra sa. „M-am ridicat din frunzarul ridicat cu mâna mea, îngheţat de spaimă – povestea el – şi am simţit ceva rece cum mi se urcase în sus pe şira spinării. Am smuls pufoaica lui taica-moşu de pe jos, şi mi-am tras-o grăbit pe mine, acoperindu-mi spatele îngheţat. Frunza şi Negru, dormitau în preajma lui Roman, care lăsat pe burtă lângă un lăstăriş, plesnea cu coada stufoasă când într-o parte, când în alta, alungând nişte musculiţe bezmetice. Oile însă, nicăieri. Am crezut că înebunesc. Mi-era necaz şi ciudă că adormisem şi pierdusem oile. M-am repezit la măgăruş de l-am ridicat în picioare. Am început să strig:
- „Hai Roman, hai mă Roman! Îndemnam măgăruşul, iar el parcă asta şi aştepta, că porni îndată la drum, urmat de cei doi câini, care se îndesau pe urmele lui, printre picioare. Ne apropiam de pădurice, drumul spre sat ducea pe acolo, mai întărea tata, istorisirea, iar Roman, simţind ceva înaintea lui, începu a ciuli urechile lungi, când pe una când pe cealaltă, ca şi cum ar fi simţit primejdie de lup prin apropiere. „Când vorbeşti de lup să fii cu bâta în mână”- mi se pare că sună un proverb. Noi, copiii, care îl ascultam pe tata povestind păţania lui, eram cât se poate de atenţi. Apoi, ştia pesemne tata, că pe copilul ce îl păleşte frica în moalele capului, şi în suflet i se cuibăreşte teama, ca un clopot de aramă coclită: n-ai decât să-l porţi pe unde vrei şi nu vrei, numai baliverne de i-ai spune, tot rămâne cu gura căscată, şi-l supui, şi-l îndoi ca pe o nuia, cum îţi place. Eram vrăjiţi de figuraţia tatei. Şi tata, când povestea el ceva fioros, trăia totul, credeţi-mă!
- „… Negru şi Frunza păşeau în urma noastră liniştiţi. Că era noapte sau că era zi, le era pesemne totuna. Cu ei alături, ştiam că nu trebuie să-mi fie frică de ceva anume, dar făceam ce făceam şi tot la lupi mă gândeam. Dacă îmi mâncaseră lupii oile, şi acum căscau plictisiţi trecându-şi limbile peste boturi, acolo la marginea păduricei? Pe mine nu m-or fi mâncat ei, că or fi fost cred sătui de oile mele, dar pe unde scoteam eu cămaşa, acasă, în faţa lui taica-moşu? Când m-am mai apropiat de marginea pădurii, mi s-a părut mie că zăresc oile cele albe, amestecate prin lăstăriş, dar dacă, doar mi se năzărea? M-am săltat pe samarul lui Roman, doar-doar oi vedea mai bine câte ceva. Câinii, începuseră să se agite şi ei. Simţiseră ceva în apropiere. Mârâiau ca atunci când instinctul lor, le spunea că ceva rău o să se întâmple în curând…
Nouă, piticilor aflaţi în jurul tatei, ni se făcuse inimile cât un purice. Şi ticăia-ticăia, ca la iepurele prins în laţ. Ne simţeam trupurile închise - fără scăpare deci - într-o temniţă goală. Şi, gândiţi-vă şi dumneavoastră, credeţi că îi e dragă cuiva temniţa? Ne rugăm cu toţii să fie bine: ai grijă Doamne, că toţi suntem ai tăi!
- …priveam în sus – se prefăcea tata, că nu observa neliniştea noastră – încercam să număr câte stele se aflau îngrămădite în cutare loc, sau în cutare umbră. Mai alungam şi eu, de, gândurile negre. Era, ca şi cum aş fi astupat luna cu degetul, să nu se vadă. Deodată, o umbră se ridică de la marginea lăstărişului şi am tras de hăţurile lui Roman, încercând să fac cale întoarsă. Dar, o voce răguşită, ca un clopot dogit m-a oprit în loc: „Stai… mă, ăla, ia fă-te încoace măi!” Îngheţasem de spaimă. Era un glas de bărbat. Îmi era necunoscută vocea aceea. „Un tâlhar!” mi-am zis. Câinii începuseră să latre amândoi deodată, încât mai prinsei oleacă de curaj. „Şo pă el Negrule, şo pă el Frunza… Asmuţeam câinii: Nu-l lăsaţi, pă el măi!” Câinii săriră amândoi, iar luna se ivi întratât, cât îmi fu de ajuns să-l zăresc la faţă. Era o huidumă de om, cu o bâtă mare în mâini, şi care sta pironit ca un trunchi retezat, în mijlocul drumului. Omul încercă să se apere, agitând bâta de-o parte şi de cealaltă. Negru şi Frunza se dovediră înţelepţi prin a-l ataca pe străin din ambele părţi, încolţindu-l. Îl auzii strigând: „Opreşte bre câinii! Nu-s decât un biet rătăcit prin părţile astea, om bun.” Glasul nu-i mai era duşmănos. Am chemat câinii şi omul acela s-a putut apropia la oarecare distanţă. Negru şi Frunza, la picioarele mele, încă îşi mai arătau colţii, gata să sară. Când dădu cu ochii de micuţa mea făptură, îmbrăcată în cojoacă, astfel, cred că îi părusem ceva mai răsărit, huiduma parcă se scutură de praf: „He, hee! Sara bună bre. Ia te uită? Şoarecele a mâncat anafură şi s-a făcut liliac. Păi, bine bre ciobănel viteaz, nu ţi-e frică noaptea?” „Nu mi-e frică, l-am înfruntat eu, ca pe unul de seama mea. Mai bine ascunde bâta aia, că nu mai răspund de câini, dacă au să sară din nou”. Şi, nici nu mai ştiu, dacă eram eu. Nu-mi mai recunoşteam nici vocea, dar ea răsunase liniştită şi clară, că mă miram şi eu…
- … după ce-şi ascunse bâta la spate şi mai liniştii câinii - reluase tata istorisirea, şi făcuse o pauză pentru a ne urmări reacţiile -, omul cela îmi spuse că venise cu trenul până la gara apropiată, n-avusese altă legătură, dar îşi făcuse socoteala că până în zori, oricum, luând-o pe jos de-a dreptul peste câmpuri, tot avea să ajungă acasă la ai lui. Mi-a mai zis că fusese închis trei ani, pentru ce, nu-mi spusese, oricum, ce mai conta în clipa aceea?… dar că rătăcise pesemne, drumul. Mergea spre Piatra. Spunea că a întâlnit la marginea păduricei oile astea pierdute şi a bănuit că cineva tot o să vină după ele, şi atunci are să-l întrebe, încotro îi era drumul pe care îl rătăcise, şi acum în noapte nu-l mai nimerea. Avusese grijă de oiţe, nu lăsase una să se piardă de cârd…
Ţigara tatei ardea luminiţe-luminiţe, iar noi ne străduiam să vedem prin vălătucii fumului, cele două mogâldeţe care stăteau de vorbă undeva pe lângă nişte bălţi, în apropiere de o pădurice şi ceva lăstăriş. Dacă ne-am fi îndreptat ochii spre ferăstruica din odăiţa în care ne aflam atunci, când tata istorisea toate acestea, am fi fost uimiţi poate, ningea pe afară, iar noi simţeam cu toţii, că până şi în acea încăpere mai că ar fi nins, dacă nu cu fulgi de nea, măcar cu umbra unor fulgi din neliniştea şi uimirea care se prinsese ca varul de pe pereţi, pe chipurile noastre.
- … i-am arătat pe unde s-o ia şi omul a dat din nou sara bună, şi s-a dus. L-am urmărit până ce nu se mai desluşi în noapte şi zgomotul paşilor fură acoperiţi de freamătul iscat de vânt în pădurice. Aş minţi – recunoştea tata – dacă aş spune că nu mi-am scuipat în sân, să-mi treacă de sperietură, aşa cum ne învăţa biata mama când eram la rândul nostru micuţi. Aş minţi iarăşi, dacă v-aş ascunde faptul, că pâna acasă, tot drumul am tăcut mormânt şi n-am vorbit tot timpul cu măgăruşul Roman, şi câinii, cum ai vorbi cu un om mare. Asta, ca să uit de huiduma care se rătăcise şi mă aşteptase lângă oile mele la marginea păduricei, dar şi de temerile dintâi, ale lupilor, ce credeam că-mi mâncaseră oile… heei, măi copii! – ne trezi tata, frecându-ne cu palma, moţurile ridicate în creştetul capului – … pe prispa casei noastre, taica-moşu sta cu picioarele răşchirate, printre care arunca scrumul din ţigara ce îi ardea singură între degete, iar în picioare era bunica, ce ţinea în căuşul palmelor o lumânare aprinsă, tot cicălindu-l pe moş la cap şi se ruga de el să plece în căutarea mea. Taica-moşu, ca s-o liniştească pe bunica, o repezea cu blândeţe: „Da mai taci măi femeie şi tu! Opreşte-te odată. O să mă duc, ho, o să mă duc…”. Alături de ei, mama se făcea şi ea fărâme: „Aoleu taică… dacă era Ion al meu acasă… se ducea el taică, nu ne rugam de mata”. Iar lui taica-moşu îi căşunase şi pe copila lui: „Tot eu îs vinovat că l-ai făcut aşa mototol?” Când au auzit, mai întâi câinii, şi cunoscându-mă după glas, mama îl lăsă pe taica-moşu în plata lui şi alergă să-mi deschidă poarta. Discuţia cu bătrânul a decurs apoi cam aşa:
- „Ce-i mă? a întrebat taica-moşu, golindu-şi plămânii de fumul ţigării.
- „Am venit taică…
- „De ce mă?
- „Am auzit lupii lângă bălţi… şi…
- „Fugi mă, te-ai speriat tu aşa! Hai, lasă şi du-te la culcare.
- „Mă duc taică…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu