92. Credeai c-am murit neică? (pamflet)

Când iarna aşterne peste ţară nămeţi cât casa şi, când care încotro am vrea s-o apucăm, nu avem cum, din cauza drumurilor blocate, mai bine zis, înfundate, din cauza nămeţilor care au ajuns şi la patru-cinci metri înălţime, îţi spui fără voie, că, omul e la mâna lui Dumnezeu. Şi, pentru a ieşi din acest necaz, va trebui, Omule, să te rogi! Pentru aşa ceva, am intrat în prima biserică din oraşul meu, pentru a mă ruga, aşa cum mă învăţase mama, în primul rând, pentru toţi ceilalţi şi, mai la urmă, şi pentru mine. Îmi ştiam stupii mei, la casa de la munte a socrilor decedaţi, de la ţară, abandonaţi în singurătatea şi pustietatea unui sat uitat poate de Dumnezeu, dar, cu siguranţă , acoperit de zăpadă. „Domnu’ Tudor, pe aici , zăpada-i până pe deasupra gardurilor. Unele case, sunt acoperite cu totul. Nu mai ştim unii de alţii. Cei bătrâni nu mai au putere să mai facă pârtii şi cărări pe uliţe ca altădată. Ce-i tineri, plecaţi pe la oraş, n-au cum să ne ajute din cauza drumurilor blocate în tot judeţul” – veneau veştile de la cei la care mai sunam din când în când. Câte ceva, în vorbele lor, despre casa socrilor mei, nici vorbă. Cine să mai ajungă prin toţi nămeţii, până acolo? Am ascultat cu luare aminte, cele cuvântate de bătrânul preot, slujitor al bisericii Domnului: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea casei tale şi liniştea sufletească te face fericit. Să ne rugăm pentru toate astea…”. Un gând, însă, nu-mi dădea pace, chiar după plecarea din casa Domnului. Cuvintele astea le mai auzisem undeva, cândva. Nu cumva, le citisem undeva? Am răscolit câteva cărţi prin biblioteca mea de acasă, şi abia după câteva zile m-am luminat. Aşa îşi începea Slavici nuvela sa „Moara cu noroc”. Ca să vezi, mi-am zis: în toate timpurile, soarta omului atârnă de tot felul de întâmplări şi gânduri venite din toate părţile, a căror tainică legătură, omul cu mintea lui mărginită, nu poate să o „cuprinză”, după cum ne sugera autorul nuvelei. Trebuie să fie în toate o putere tainică ce lucrează prin oameni şi le luminează minţile, mi-am spus, altfel, cele întâmplate mai apoi, de unde să-mi înfăţişeze dinaintea ochilor, cele ce am a vă povesti aici? Nu-l mai văzusem de vreo douăzeci de ani pe prietenul meu Solomon, inginerul automatist cu care lucrasem la staţia de înaltă tensiune de 400 KV, de la Cernavodă, prin 1991. Mai întâi a sunat telefonul, iar la capătul firului, vocea lui alarmată îmi cerea ajutorul. Înţelesesem câte ceva (deşi vorbea precipitat), cum că în tren îi dispăruse pur şi simplu, de sub ochii lui, bagajul. Venea dinspre Bucureşti şi se îndrepta spre Constanţa. Acum, însă, se afla în gara din Buzău şi mă aştepta pe peron. Avea nevoie de bani ca să-şi continue drumul. Riscase călătoria spre casă, cu toate înzăpezirile preconizate asupra trenurilor care circulau prin sud-estul ţării. Şi, asta, numai pentru că cineva, îl anunţase, că, la el la ţară, casa îi luase foc în plină iarnă. Şi, nici nu avusese vreo ştire de la ai săi. Din lipsă de semnal. Parcă-l văd, tremurând pe peronul gării, neras, cu un palton şi un fular, fără căciulă pe cap. L-am tras în primul bufet al gării, spunându-i, că nu–i în toate minţile. Păi, aşa se pleacă la drum lung şi pe aşa vreme câinoasă?

- „Nea Tudore, mi-a zis, nu-i timp să-mi faci şi mata morală! Îţi cunosc ideile platoniene, doar îmi spuneai: „pentru a fi cetăţean onest al cetăţii, trebuie să fii născut cu conştiinţa supremă a dreptăţii, să fii crescut cu frica lui Dumnezeu şi întotdeauna înconjurat de oameni virtuoşi şi drepţi. Ei, uite! N-am respectat cel de al treilea principiu. Dă-mi nişte bani, că fără ei n-am să ajung nici până dincolo de peron”.

  Vedeţi bine! Cum nu eram nici Platon, acel descoperitor al unor principii care să-i regleze omului de rând, judecata valorii, nici acel Platon care în tinereţe asistase la tulburările politice provocate de regimul oligarhic al Celor 30 de tirani, dar, avusese unele năzuinţe politice, însă, sfătuit de Socrate, renunţase la cariera politică spre care era îndreptat, i-am dat prietenului meu banii ceruţi. Pe scara trenului, abia sosit în gară, l-am întrebat, ce mai era prin Bucureşti, şi dacă a fost prin piaţa Universităţii.

- „Nea Tudore, mi-a mărturisit!  În piaţă, te simţi ca într-un guvern. Numai că, acolo, noi îl avem, sau simţim că-l avem cu noi, pe moş Ion Roată, ceea ce n-au ei. Păcat de ţara asta care a crescut la sân atâtea vipere. Nu-i vezi? Ăştia ştiu cum se fură cloşca de pe ouă fără să cârâie. Ei au tot furat şi noi n-am simţit nimic. Dar, gata! Ne-am dumirit cu toţii. Cei din stradă au început să miroasă vulpile astea cu două picioare, care întrec în ipocrizie, aroganţă şi vicleşug, până şi pe cele cu patru picioare din fabulele lui La Fontaine şi Esop din care ne recitai cândva.

- „Bine, bine – am ripostat – dar, pentru asta s-a inventat libertatea presei! Pentru ce, trebuie să-i ţineţi şi voi isonul?”

- „Uite cum stă treaba: Libertatea presei, e adevărat, îi supără, căci descoperă inechităţile vieţii lor şi nu-i lasă să despoaie de averi pe stat, pe particulari şi chiar pe omul de rând. De aceea, o parte a presei e cumpărată, în alta şi-au infiltrat spionii care te trimit la dracu-n prazul verde de nu mai înţelegi nimic, iar cu alta, bla-bla-bla… prostesc poporul. Pe noi, cei din piaţă, îngeri ai frigului din fiecare casă, cum ne numiţi voi, trebuie să ne asculte toţi, că-l avem printre noi pe moş Ion Roată, cum îţi spuneam. Andronache Tuzluc al nostru, vânzătorul acesta de ţară, nu mai poate ascunde multă vreme, ocaua cu care trebuie să împartă dreptatea…”

   Poate mai avea multe să-mi spună, dar trenul se pusese în mişcare. Seara, am visat, că, prietenul meu se bătea de unul singur cu flăcările în casa de la ţară, mai ceva ca în finalul nuvelei „Moara cu noroc” a lui Slavici. M-am zbătut mult prin aşternuturi, să pot să-i întind o mână de ajutor.. Dar, când parcă era Ghiţă, care-mi striga: „Cine poate să scape de soarta care-i este scrisă?”, când, Lică Sămădăul, fugărit pe cal de Pintea, când (nici nu ştiu de unde până unde), Dinu Păturică, a lui Nicolae Filimon, care-mi rânjea, precum un personaj caragialesc: „Credeai c-am murit, neică?” Şi, i-am citit gândurile: „…Am pus mâna pe pâine şi pe cuţit; curagiu şi răbdare, prefăcătorie şi inşchiuzarlâc şi ca mâne voi avea şi eu case mari şi bogăţii ca ale acestor fanarioţi”. Brrr! Ce vis!? M-am trezit, tocmai, când preşedintele ţării mele, la televizor, investea la palatul Cotroceni, guvernul lupilor tineri.