Motto: „Mulţi îmi spun, că, de aici încolo,
trebuie să las povestirea şi să încep a-mi
scrie romanul... Postând povestirea din tinereţe, va trebui să mă
gândesc tot mai mult la ceea ce îmi spun alţii”
1.
Câmpia română în amurgul toamnei e plină de
poezie. Lanurile cu porumbul încă necules, perdelele înalte de mătură cu
fructele arămii aplecate spre pământ ca o ploaie de artificii ascunzând
privirii lacome tarlaua cu dovlecii mari şi albicioşi, şi soarele ridicat
fercheş deasupra, toate astea dau încredere omului de la câmpie că iarna
năpraznică va fi şi ea trecută cu mai puţine griji şi fac să i se strecoare în
suflet nădejdea primăverii care o să vină. Într-o astfel de toamnă, m-am aflat
odată cu tata în câmp, la mare depărtare de sat. Eram un copil şters şi plăpând
şi ca să-mi zbicească vântul câmpiei gălbejeala din obraji, tata mă lua cu el
să păzim oile pe mirişte. S-a întâmplat într-o bună zi că măgăreaţa noastră de
acasă ce însoţea turma de oi, acolo în plin câmp, a adus pe lume un mânz de
toată frumuseţea. Tata îşi pusese mâinile în cap, pentru că, mânzul care nu se
putea ridica pe picioare, nu avea putere nicidecum să însoţească turma. Să-l
lase în câmp nu era chip, fiindcă nu s-ar fi mişcat măgăreaţa din acel loc. Ori
turma învăţată să meargă în urma măgarului nu s-ar fi deplasat din acel loc
nici urnită cu boii. Dacă nici cu boii nu s-ar fi urnit din câmp oile noastre,
atunci ce minuni ar fi putut face nişte biete bâte la o turmă aşa de proastă?
Umbra tatei, care îi da târcoale mânzului prăbuşit pe mirişte, ochii lui,
scăpărau. „Cine ştie ce se petrece acum în inima lui?” îmi ziceam eu
agitându-mă fără folos prin preajmă. Măgăreaţa bătrână avea ochii apoşi, parcă
de lacrimi de bucurie şi nu prididea să-şi spele cu limba, mânzul firav, şi
să-l împingă cu botul, îndemnându-l să se ridice în picioare. Tata îşi
aprinsese o ţigare şi arunca fumul cu obidă înspre pământ. Îl auzeam:
- Greu taică, tare greu!…
Înţelegeam şi eu că era grea situaţia pentru
tata, care trebuia să mâne turma mereu înspre vale, spre stână, nu înspre sat.
- Măi să fie… l-am auzit după ce-şi strivi
mucul de ţigară sub talpa opincii. Îşi scosese şi pălăria şi-şi făcea acum vânt
cu ea, asemenea mucalitului care deschide gura după ce a înglodat trăsura în
mijlocul noroiului de pe drum. În plin câmp nu se putea rămâne fără apă, fără
stână, şi strunga unde trebuiau mulse oile. Şi atunci tata a spus ceva, ce-mi
păru a nu fi auzit bine, dar care mă sperie de-a binelea. Luase hotărârea să
taie mânzul, să-l îngroape acolo în câmp, că, zicea el, rămasă fără puiul ei,
măgăreaţa trebuia să se urnească din acel loc şi să tragă astfel turma după ea.
Am început să plâng pe lângă tata. Cum să taie mânzul? Domnul la care i se
închina seara, putea privi de-acolo din icoana în care fusese zugrăvit, cu ochi
nepăsători, la ceea ce îşi pusese el de gând să facă; văzuse pesemne multe pe
lumea asta, dar el, el cum putea privi atât de rece în ochii umezi şi calzi ai
mânzului abia venit pe lume?
- Nu tată, am ţipat, să nu faci asta!…
- Dar cum trebuie făcut? m-a săgetat el, ca
un fulger căzut din seninul cerului.
Copilul ce eram, mic şi plăpând, deşi mă
frământam în jurul mânzului, nu găsea, vai doamne, nici o soluţie. Să fi suit
mânzul pe samarul măgarului, şi apoi să-l mâni cu băţul către sat, nu se putea.
Animalul s-ar fi rotit la nesfârşit în jurul cozii, încercând să-şi umezească
cu botul progenitura. Ce-mi mai rămânea? Să iau mânzul în spinare eu, şi cu
propriile forţe să străbat cei peste şase-şapte kilometri până către casă.
Furnica, nu cedează în faţa grăuntelui, fie şi de zeci de ori mai mare în volum
decât ea, poate, chiar cântărind nu ştiu
de câte ori greutatea ei. Dar, se poate compara un copil cu o furnică? Tata nu
putea lăsa turma de oi pe seama mea pentru a salva mânzul. Eram prea mic,
pentru o turmă de oi aşa de mare.
- Ehei… oftă tata într-un târziu, emiţându-l
pe „ehei” concomitent cu înălţarea unei sprâncene şi cu o greutate în glas, de
parcă ar fi renunţat la piatra de moară cu care se luptase ceva mai înainte: Se
vede că aşa i-a fost sortit, măi copile!
- Ce tot vorbeşti? am sărit eu aprins, mai
ceva ca magazia cu lemne. Şi pielea de pe pomeţii obrajilor gălbejiţi s-a
întins şi încordat. Ce tot vorbeşti?
- Păi … ziceam şi eu aşa. Vântura în mână
briceagul, neştiind însă de unde să înceapă.
Şi, atunci, m-am hotărât eu. Viaţa mânzului
deja se identificase cu viaţa mea. Tata îmi urcase mânzul în spinare, în timp
ce mânzul nu mai contenea cu zvâcnitul din picioare, iar eu cu dojana:
- Stai mă, prostule… stai mă, afurisitule, că
nu te taie nimeni mă! Începusem cu paşi rari, dar siguri, să mă îndrept spre
sat. Nu ştiu dacă tata chiar avusese de gând să piardă puiul de mânz, ori
spusese aşa, într-o doară vorbele acelea, ori numai pentru a-mi încerca tăria,
cert e, că, şi într-un caz şi altul, ceva trebuia urnit în povestea din câmp,
iar bolovanul din vârful dealului odată mişcat din loc, o luase deja la vale şi,
numai tăria lui îl mai putea ţine întreg în uriaşa lui rostogolire. Doar cerul
încremenit de deasupra câmpiei şi păsările care tăiau aparent liniştea
văzduhului, aveau să fie singurii spectatori ai acestui dialog de uimiri ce
stătuse la pândă între tată şi fiu. Aş fi putut spune mai târziu, că în clipele
acelea mă îmbărbăta gândul la munca istovitoare a legendarului Sisif urcând
muntele, cu bolovanul ancestral şi, înarmat cu această răbdare micşoram şi eu
pas cu pas distanţa faşă de sat. Aş fi putut spune asta, ca şi cum voi, aţi fi
văzut de-o parte şi alta a drumului pe care am trecut eu atunci, porumbul
îndoindu-se până la pământ a uimire şi suliţele soarelui pâlpâind speriate. Dar,
pe vremea aceea încă nu auzisem de isprava acelui Sisif. Măgăreaţa, însă, mă
urma în spate, aşa cum gândise tata, şi din când în când împingea cu botul în
pântecul mânzului dezechilibrându-mă. Greutatea mânzului din spinare începuse
de la o vreme să mă cocoşeze înspre pământ, picioarele mi se împleticeau,
împunsăturile şi zvâcnirile mânzului tindeau să mă arunce cu faţa, în ţărâna
drumului.
- Stai mă, prostule… stai mă, afurisitule, că
nu te mai taie nimeni, mă! Încercam să liniştesc mânzul cu vorba bună.
Cuvintele, deveneau apoi veritabile înjurături la adresa măgăreţei, care la
rându-i, nu-şi slăbea odrasla, împungându-l din când în când cu botul, pentru
a-l simţi că e viu şi nu se află în pericol.
Drumul către casă trecea printre lanurile de
porumb, iar foşnetul pe care îl făcea vântul printre frunze îmi dădeau fiori.
Era însă toamnă în câmpia română, şi, această poezie a toamnei îmi da speranţe.
Am căzut prima oară la pământ aflat cu mânzul în spinare, încă de la pornire,
dar am reuşit să mă ridic cu ajutorul tatei. Văzându-l, înălţând din sprâncene,
l-am liniştit repede:
- Nu-i nimic… mă descurc, mă descurc. Apoi,
am căzut de mai multe ori, pe firul drumului, dar tata era de-acum departe şi
nu mă mai putea întoarce din drum. Plângeam, mestecând ţărâna printre dinţi, şi
imploram măgăreaţa să-mi dea pace, fiindcă tot ce făceam era numai şi numai
pentru a-i salva puiul. Puterile însă mă părăseau încetul cu încetul şi,
într-un timp nu mai plângeam de durere, cât de ciudă. „Ce naiba o fi fost în
capul tău măi băiete? Credeai că ai să pleci cu găleata doar până colo la
fântână?”- mă mustram singur, dar tot atât de repede mă şi împăciuiam. Sufletul
meu, atârna acum de o forţă nevăzută şi era gata-gata de cea din urmă căinţă.
Seara târziu – mi-au zis ai mei, la mult timp după această întâmplare –
ajunsesem şi eu cu mânzul acasă, târându-mă, ca furnica îndărătnică, cu povara
în spinare. Desigur, puţine sunt lucrurile din viaţa noastră ce nu pot fi
aflate, dar, ai cărui ochi îmi puteau oare descifra de pe chip, ce gândea
copilul care eram, în clipele de atunci? Poate, doar să-şi închipuie, da… dar
să şi simtă, asta nu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu