200. Din caierul vremii (Alergând după o himeră - IV)

                                                                  (Foto: In codrii de pe muntele Olimp)                                                                        

       4. Constelaţia Lyra

                                            „Astfel se urcă la cer, iară nu pe Olymp punând Ossa,

                                            Nu empireu-atingând cu-al Pelionului vârf.

                                            Noi, pe-a lor urme, de-asemeni vom trage hotare pe ceruri,

                                            Fiece zi aşezând sub constelaţia ei”.

                                                                                    (Ovidiu: Fastele, I. V. 307-310)  

   Abia de-acolo de sus, de pe Olymp, realizezi măreţia acestui tărâm de basm, unde odinioară îşi aveau lăcaş zeii. De-acolo de sus, privind în zare, marea e o Himeră doborâtă la picioarele muntelui. Marea! Alt ţinut de basm pentru rătăcirile lui Ulise la întoarcerea din războiul troian. Mircea Cărtărescu spune în „Pontus Axeinos” că „părinţii lui n-au văzut niciodată marea, şi nici bunicii, cu toţii ţărani, nici ei n-au văzut marea”. Pe la doisprezece ani, poetul Levantului, avusese fericirea de a merge într-o tabără la Constanţa. Era prima dată când vedea marea. „Cum mi-o imaginez? Nu ştiu. Oricum, nu ca un loc de pe lumea asta. Ştiu că există inorogi, ştiu că există şi marea. O himeră cu părul de şerpi verzui, de sticlă moale” – scria Cărtărescu. De pe Olimp, marea se zărea ca un tărâm al oglinzilor peste care Pasărea Soarelui îşi căuta cuibul, ţintind cu privirea Pământul. Mi-au rămas întipărite în memorie descrierea făcută de Homer în Iliada: „Şi era vuietul mult întocmai ca vuietul mării,/Când se bat valuri de mal şi fierbe şi urlă noianul”(C. II, v. 202-203). Mult mai pregnant mi-au sunat aceste versuri, când de la hotelul unde am tras, marea văzută de pe terasă, la numai 20 m. de noi, nu mai părea o himeră îngenunchiată. Larma „greierilor” din copacii pădurii de la Platamonas, făcea şi ea parte din decor. Se spune, că preţuirea pentru ţârâitul greierilor, socotit ca deosebit de melodios, e generală la vechii poeţi greci. Şi Homer a cântat larma greierilor în Iliada. Citez: „Meşteri ca roiul de greieri ce stând pe copac în pădure/Glăsuie blând şi desfată cu larma lor dulce pădurea” (C. III, v. 150-151). Ion Lazu a pornit de la o dragoste a munţilor, alegându-şi profesia de geolog. Dorinţa de a aşterne în versuri, tot ceea ce văzuse în „împărăţia munţilor”, pesemne, de aici i s-a tras. „Vreau să precizez că nu am fost în nici un fel precoce într-ale literaturii, cum ştiu că au fost atâţia...” îşi începe mărturisirea din cap. III „Debuturi de altădată”. Pe vremea şcolii secundare şi a liceului, cunoaşte pe Stoicescu Victor, devenit şi coleg de bancă, şi de la acesta începe a împrumuta cărţi de citit, căci în casa părinţilor nu prea avea. „De aici a pornit toată nebunia: altfel spus, una din marile aventuri ale vieţii mele”. Cele două, prime cărţi împrumutate, erau: „Iliada” şi „Broscuţa cea rea”. Octavian Paler spune în „Polemici cordiale”, că fără spirit şi fără cultură, nu există eternitate. Şi, argumentează acest aspect: „Dacă aveţi vreodată ocazia, vă propun să treceţi prin Sparta de azi. Să vedeţi ce-a rămas din rivala de odinioară a Atenei, care n-a crezut decât în forţă, dispreţuind cultura”. Continuăm să urmărim periplul lui Ion Lazu prin Constelaţia Lyrei. După terminarea facultăţii, tânărul Lazu a trimis câteva poezii la „Luceafărul” şi Mihu Dragomir îl găzduieşte la rubrica „Dintre sute de catarge”, iar mai târziu, Geo Dumitrescu îl găzduieşte în „Gazeta literară” la Poşta redacţiei. Aşa începe totul, ca într-un vis, pentru că după doi-trei ani de geologie, devine un participant fervent „deşi discret”, al Cenaclului Labiş, şi unde atmosfera, a devenit „o sărbătoare continuă”. Dar, cum cultura are nevoie de luptă de opinii, pentru a se feri şi de plictiseală şi de aroganţă (cum sugerează O. Paler), atmosfera de la cenaclul lui Eugen Barbu, e un imens amfiteatru în care zăngănitul armelor (atât din partea poeţilor cât şi a prozatorilor) este un lucru firesc şi face parte din decor. Aici se vor forma, se vor afirma şi continua disputa pe tărâmul cuvintelor, poeţi precum: Ilie Constantin, Nicolae Ioana, Pituţ, Iulian Neacşu, Maria Luiza Cristescu, Vasile Văduva, George Bălăiţă, Ştefan Stoian, Virgil Mazilescu, Tudor, Octavian, etc... şi despre care Ion Lazu rememorează în mărturisirea sa despre anii debutului, clipe de neuitat. Principalii combatanţi ai serilor de Luni, de la Cenaclul Labiş erau Adrian Păunescu şi  Ion Gheorghe, struniţi ori încurajaţi (după caz) de mentorul cenaclului Eugen Barbu. Un amfiteatru – putem spune – al luptelor şi disputelor de idei în literatură, iar visele care încă de pe atunci, încolţiseră şi în sufletul tânărului poet, dar şi scriitor, Ion Lazu. Încercând să-i distingem începuturile în proză, cred că George Bălăiţă, a fost cel care l-a interpelat pe tânărul de atunci, dacă nu cumva ar fi fost bine să cocheteze şi cu proza. Cenaclul de luni, nu e numai o arenă unde se vor încerca în „duel individual” poeţii şi prozatorii, dar şi scena pe care îi puteai urmări pe „titanii” literaturii din acele vremuri: Marin Sorescu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Gabriela Melinescu, Petru Popescu, Zaharia Stancu, etc...  Din paginile evocatoare ale lui Ion Lazu, aflăm câte ceva despre buzoienii: Ion Gheorghe, Florentin Popescu, Gheorghe Istrate… apoi Şerban Codrin din Slobozia precum şi Ovidiu Genaru, Paul Tutungiu, Ioana Diaconescu, Ion Crânguleanu, Mihai Elen etc… „Fapt este că la un moment dat cenaclul Labiş atrăgea ca un imens magnet de-a lungul liniilor sale de forţă mai toate energiile creatoare din câmpul literaturii tinere. A trebuit să înţeleg că nici un tânăr nu se considera lansat cu adevărat, fie că debutase între timp în alte reviste, fie că avea deja un volum tipărit, până nu citea în cenaclul Labiş, imaginat ca o poartă de intrare în Cetatea Poeziei”. O cetate aflată în Constelaţia Lyra. Tot despre Cenaclul de Luni (dar patronat şi condus de N. Manolescu – un predecesor - ) ne vorbeşte şi Mircea Cărtărescu în schiţa „A beautiful mind”, ca fiind constelaţia unde „poezia ne-a împăcat şi ne-a adus de aceeaşi parte a baricadei”, pentru că „acolo unde se adună scriitorii trebuie să se strângă şi ideile” (după E. Simion) şi să ofere o soluţie. Sigur că, acolo unde găsim un Eugen Barbu, un Zaharia Stancu, Ion Gheorghe sau Nicolae Manolescu, tinerii vor privi ca la acei bătrâni homerici din Iliada, despre care marele orb, spunea: „Dar mijlocind un bătrân, care vede-napoi şi-nainte,/Lucrul, de-o parte şu alta, se pune mai bine la cale” (Iliada: C.III, v. 108-109). De aici, de pe terasa unde scriu acest eseu, marea izbeşte în ţărmuri, şovăielnic. E seară. De-acum va înceta şi larma „greierilor” prin copaci, a vietăţilor sub cântecul cărora îmi petrec şi eu gândurile, ca un ecou al decroşării, sfâşierii? – pe care Ion Lazu o încearcă în finalul cap. al III-lea din „Himera literaturii”: „Unde eşti tu cu adevărat? De ce îmi spuneţi abia acum cine eram eu cu două decenii în urmă!?” Era o interogaţie adusă acelor ani evocaţi şi, despre care am scris şi noi, aici. Mă-ntorc la versurile lui Ovidiu, întrebându-mă ca şi Mircea Cărtărescu: „Se vor mai citi Fastele lui peste un milion de ani, peste un miliard? Măcar două versuri în ritm elegiac”. Din moment ce şi noi am făcut-o, să sperăm că răspunsul e DA! Doamne, ce paşi în urma noastră se aud! Întrebarea lui Gaugain, din vestitul tablou tahitian, nu a lămurit care e rostul venirii noastre pe lume, la ce slujesc demersurile noastre, sentimentele, ideile, şi interminabila aplecare asupra aflării unui rost? Ajuns aici, pesemne, amnarul şi cremenea pe care cândva, altcineva le va folosi pentru a face lumină, va da şi scânteia cuvenită acestor întrebări.