Troica debutului vine
cu un cal, nu neapărat alb
...”În cort a rămas Agamemnon
Singur în sine gândind la fapte
ce n-aveau să fie:
Şi-nchipuia că-ntr-o singură zi cuceri-va
cetatea”
(Homer:
Iliada c. II, v. 34-36)
Lumea se schimbă în jurul nostru de la o zi la alta. Vara trecută mă
uimea Olimpul văzut în depărtare, muntele cel mai înalt al Greciei (2917 m ), unde mai credeam că încă
locuiesc zeii, iar negri ambulanţi, cu ochelari de soare şi panoplii pline cu
tot felul de mărunţişuri expuse la vânzare, şi care băteau plaja de la un capăt
la altul pentru a ne testa, nu erau decât trimişii acestora (acei satiri puşi
de strajă la curtea lui Zeus, şi de care vorbeşte Octavian Paler, în „Polemici cordiale”). Azi, constat că
aceeaşi negri cutreieră plaja de-a lungul şi de-a latul şi că Olimpul, ca lăcaş
al Zeilor, nu-i decât o zădărnicie a minţii mele înfierbântate de soarele pe
care l-am crezut primul mesager al lui Zeus. Octavian Paler îmi vorbea despre
duelul Rousseau şi Voltaire, ca de un nou război troian al secolului al 18-lea
şi lumea nu urmăreşte cu sufletul la gură lupta directă dintre eroii lui Homer
(Ahile şi Hector), ci schimbul de replici dintre cei doi cărturari; dar noi,
cei de pe margine, nu vedem şi frumuseţea acestui schimb de replici. Ajunge să
asculţi cântecul bronzului nevinovat al tinereţii, ca să înţelegi de ce,
orânduit, rămâne doar ceea ce în debutul lui Ion Murgeanu (mărturisit în cap
III din „Himera literaturii”), pare de zei a fi rânduit, şi nimeni nu se
grăbeşte să le dea acestor tineri, dreptate. Şi, cum doamne să le dea, când vii
învăţător de la Oasele
de Galaţi şi vrei să cucereşti cetatea poeziei, în chiar capitala Poeziei. „Am
scris versuri de mic copil, compuneam urete/urături/pluguşoare cu versuri
satirice pe care mi le cumpărau flăcăii din sat să le zică în noaptea Ajunului
de An Nou pe la ferestre”. Începuse promiţător, tânărul Murgeanu, dar ca actor;
în Caragiale îşi făcuse prima ucenicie: în „Vizită” şi „D-l Goe”... Apoi, la
liceul „Kogălniceanu”, din Vaslui, joacă cu succes piesa lui Haşdeu „Trei crai
de la răsărit” sau „Orthonerozia” (în rolul lui musiu Jorj) că, tot Vasluiul,
zărindu-l pe Strada Mare, îl striga: Musiu Jorje, Musiu Jorje! De pe vremea
acelui liceu, se alege cu o prietenie de bun augur... în persoana lui Ion Iancu
Lefter, tânăr aspirant la muzele poeziei, dar şi la dragostea Lizicăi, fata
care intermedia rolul muzei poetice între cei doi. „Frumoase vremi, dar
unde-s?”... din acel timp când poezia mai însemna ceva, de nu chiar totul –
mărturiseşte viitorul poet Ion Murgeanu. Această frază, menită să ne facă şi pe
noi să visăm cu ochii în zare, îmi aminteşte de soarta nefericitului trac
Tamiris, evocat de Homer în „Iliada”, c. II: „...pe tracul Tamiris/Muzele l-au
întâlnit şi luatu-i-au darul cântării,/Când de la craiul Evrit din Ehalia el
făcea drumul./Se-ncumetase Tamiris să bată în cântec pe muze,/Fiicele
împlătoşatului Zeus. De-aceea şi-n cale/Zânele atunci l-au orbit de necaz şi
luatu-i-au darul/Dumnezeiesc şi făcut-au cu totul să uite de liră” (v.
584-590). Drumul în poezie al lui Ion Murgeanu, trece mai întâi pe la rubrica
„Dintre sute de catarge” a Luceafărului
şi, mai apoi pe la Contemporanul „suprema
treaptă a afirmării” unde aveau deja rubrici fixe Arghezi, Călinescu, Ralea,
Baconsky, Moisil, Onicescu şi alţii... Aici va ieşi Ion Murgeanu, alături de
Ion Iancu Lefter, din tranşeea provinciei, în linia întâi, pentru marea
confruntare cu Poezia. Acum, dacă tot e să purtăm un dialog cu cei trei
scriitori (amintiţi ca referinţe pentru investigaţia noastră), mărturisesc că
tranşeea mea de luptă e carapacea în care mă închid alături de cărţile citite.
Când mă simt asediat, le cer ajutorul. Fiecare autor vine lângă mine, cu
şrapnelul său. Astfel, nimicim zăpăceala şi delirul pe care ţi le dau privirile
mulţimii când caută a-ţi aduce laude şi lauri imaginari, ori, şi mai insistent,
caută să te atragă şi să te pipăie, cu degetul, să vadă dacă nu eşti o fantomă,
o stafie (sau şi mai rău), un moroi. Că-ţi vine să urli: Domnilor, sunt şi eu
un om, şi ceva pe desupra, adică un poet, nu-mi atingeţi, vă rog, viaţa mea
personală! „Scriu, de fapt, ca să citesc fiecare pagină pe care-o scriu, în
acest proces de scriere/citire care este, de fapt, procesul artistic” – spune
Mircea Cărtărescu. Şi, tot el se întrebă: „ce glorie să aştepţi într-o ţară în
care omul de pe stradă nu poate numi nici trei scriitori contemporani?” Homer
ne-ar fi îndrumat către acei zodieri ai cetăţii: „Să întrebăm dar un preot ori
un zodier sau pe unul/Care-i de vise tâlmaci, că şi visele vin de la Zeus.. .” (Iliada, c. I, v. 61-62). Aşa
să fi fost şi înaintea nenorocitei bătălii de la Tapae ? – îmi sugera ca întrebare ce ar
putea fi pusă, E. Simion. Nu ştiu ce ne-ar fi răspuns G. Călinescu, domnule
Eugen Simion, dar pot să-mi imaginez o nouă gâlceavă a înţeleptului cu lumea.
Asta, pentru că istoria unui debut (cum a fost în cazul lui Ion Murgeanu), a
trecut la Contemporanul , prin cine credeţi? Chiar prin
mâinile lui George Călinescu! Iată, pe scurt, relatarea lui Ion Murgeanu: când
au descins în redacţie la Contemporanul , toţi se
amuzaseră copios la vederea celor doi ţărănuşi, dar când au scos caietele cu
poezii şi ce mai aveau prin buzunare (alte ciorne cu poezii), s-a făcut tăcere.
Au fost conduşi la o dactilografă, să li se bată câte zece poezii, pe alese, şi
li s-au făcut poze. „Vinerea viitoare veţi apărea amândoi pe o pagină, cu câte
un ciclu de zece poezii”- li s-a spus. Cu pozele lor, deasupra grupajului de
poezii. O adevărată onoare. Nici regii nu ar fi fost trataţi astfel. Numai că,
George Ivaşcu, văzând versurile reţinute în redacţie, a avut ideea să i le ducă
lui Călinescu, să le citească şi el. Vinerea ce a urmat, băieţii au „vânat” Contemporanul ca pe o apariţie
dumnezeiască. Numai că, „dezamăgire”! lipsea pagina cu ceea ce li se promisese
ca „la pomul lăudat” şi, minune: însuşi G. Călinescu în tableta proprie, din
revistă, la pagina cu „cronica optimistului”, sub titlul „Poezie”, se ocupa
personal de cei doi debutanţi. Trataţi regeşte, care va să zică – zicem noi.
Ce-i de colo? Însuşi G. Călinescu să scrie despre debutul tău? Citez: „Poezia
lor este exuberantă şi solară; nevroza simbolistică, exasperarea de monotonia
ploilor autumnale, tonul plumburiu au dispărut odată cu vechea societate…(şi
mai jos, alte câteva rânduri)… aceşti tineri admiră în general pe Esenin şi N.
Labiş pentru forţa gâlgâietoare a vitalităţii. Sunt în poezia lor imagini
tipice încât prea bine se poate vorbi de un folclor al poeziei tinerilor,
corespondent cult al cântecului voinicesc…” etc. Li se reproduc versuri. Putem
spune, cu certitudinea criticului ce simte ţesătura vizionară a vorbelor lui Călinescu,
proiectată din interior, că se trag brazde adânci prin sufletul poetului Ion
Murgeanu, cu această prezentare. Aşadar, troica debutului vine cu un cal, nu
neapărat alb! Să reproducem una dintre strofele unei poezii, redate în „cronica
optimistului”: „Şi-o să fie beznă cum e-n cremene,/Şi-o să-şi slobozească larg
furtuna valul,/Eu ţipa-voi crâncen şi asemene/Cu-n haiduc pe care nu-l ascultă
calul”. Asta (îmi place să cred) simţise şi marele critic, în poezia tânărului
nostru: o fiinţă poetică viguroasă, care ştie să-şi valorifice avântul poetic,
o fiinţă (spunem noi) care ştie să facă din poezie, clopotul său de jelanie la
ceremonia la care se adună dinaintea paginii scrise; turnul din care să-şi
lanseze dorul şi suferinţa, pentru a şi le transforma mai apoi, în straie ale
sufletului, iar noi (cititorii) să-l vedem aşa cum e în realitate:
actor-clovn-cerşetor-prinţ şi bufon al unui univers închipuit numai de el. Din
acel moment (înţelegem din propria mărturisire a lui Ion Murgeanu, după acel
eveniment), dar şi după vizita făcută la locuinţa marelui Arghezi, chiar în
„citadela” acestuia, tânărul Murgeanu nu va mai şti decât un drum: acela pe
care se teme şi cântă, pentru că lui, lumea nebună a imaginaţiei a dat toate
ferestrele larg deschise la pereţi, pentru a face loc poeziei. Micul Tamiris,
fusese luat sub protecţia lui Zeus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu