190. Din caierul vremii... (Odrasla de tătar)

Odrasla de tătar

Dacă n-am crede că prin tot ceea ce scriem, nu facem altceva decât să ne încântăm cititorii cu pildele şi învăţămintele din trăirile noastre, atunci, cum am crede în taina ce a zămislit-o Creatorul când a gândit această formă de comunicare? Asta e marea taină a celui aplecat deasupra colii de scris: să creadă el mai întâi toate astea şi apoi să aducă zâmbetul deseori, acolo unde nici n-a fost semănat. Să dai, astfel, încredere, în ochii celor ursiţi încă de la naştere a aduce voia bună în jur, şi lacrimi, în ochii celor care simt că, numai astfel, se vor uşura de toxinele răului pricinuit lor de mulţi alţii. „Privirea noastră în Cosmos e o privire înapoi în timp”, spunea un poet, obligându-ne şi pe noi, cititorii săi, să facem la fel. Acum când mi-arunc privirile în timp, întâmplarea despre care scriu, s-a petrecut cam prin iulie, cam pe la sfârşitul verii, când soarele începe a pârli iarba care mai încolţise pe mirişte, când până şi muştele şi gâzele nu mai au curaj să zboare de colo-acolo şi stau adăpostite la umbra câte unei tufe sau tulpini de buruiană, ori cioatele pe care şi oile le ocoleau. Ne aflam la stână, în plină câmpie. Tata, împreună cu Ion Rotea, tovarăşul de turmă, plecase de câteva ore cu căruţa încărcată de ghiumurile cu lapte, în sat, pentru a preda laptele la CAP. Se vedea treaba, că dăduseră şi pe acasă, de întârziau atâta. Rămăsesem cu Gică Rotea, doi puştani cam la 10-11 ani, aduşi de părinţii noştri să-l ajutăm pe Noredin, odraslă de tătar şi totodată, orfanul satului, cel angajat cu jumătate de normă de preşedintele CAP-ului, să mâne oile la strungă, pentru ciobanii aflaţi cu turma la câmp. Noredin, un vlăjgan întârziat mintal, era cam de două ori şi ceva, vârsta noastră. Era din neam tătăresc. Ai lui murise şi preşedintele CAP-ului (unul, pe nume Sadi), îl ţinuse o vreme pe lângă cantina grădiniţei de copii, unde ţaţa Nastia îl tot alerga cu făcăleţul de pe lângă oalele, în care neghiobul îşi tot vâra nasul. Acum fusese dat la stână, să-şi dobândească prin muncă, porţia de mâncare ce li se aducea zilnic ciobanilor, odată cu ghiumurile cu care se făcea naveta între sat şi câmpie. În acea zi, rămaşi singuri cu Noredin, la stână, ne-am pus la mintea lui şi am ţinut morţişi să-l stârnim pentru amuzamentul nostru, pe bietul Noredin. Am intrat în strunga oilor şi cu bicele în mâini ne-am prefăcut a mâna oile dintr-un ţarc în altul.

- Noredine?!! Mână oile încoace mă... dă în ele să meargă. Strigam la Noredin cât se poate de serios.

Şi, cum Noredin hlizea şi nu înţelegea, de ce trebuie să facă asta, îi explicam:

- Noredine... Trebuiesc alergate, mă! Trebuie să pună ceva muşcheţi pe ele, până la vremea mulsului. Când or să vină taţii noştri de acasă, tocmai bine vor sta la mulsoare, iar laptele va curge singur în căldări. Şi, cum încă, nu ne credea, şi se hlizea ca un Toma necrediciosul, îl provocam: hai Noredine, hai băiatule, că o să te laude, dacă faci asta.

Noredin cădea în capcană şi era numai lac şi sudoare. Cum termina de băgat şi ultima oaie, care de obicei se încăpăţâna şi se zbenguia ca nebuna în ţarcul rămas gol, cum săream cu gura pe el:

-Prinde-o mă! Aruncă-te pe ea... ia-o de picior. Nu, nu de coadă, Noredine! Aşa, târăşte-o în ţarc, fir-ar mama ei de nemernică... etc... etc.

Căutam să-i părem lui Noredin cât se poate de fireşti, în realitate, abia ne mai ţineam burţile cu mâna, de atâta râs, văzând sfada nebunului care se punea în mintea oilor. Într-un timp, s-a prins şi el, că totul fusese numai aşa, de băşcălie şi în bătaie de joc. S-a pus atunci, pe aruncat cu bucăţi de bălegar de oaie, după noi. Nu ne nimerea, şi noi ne tăvăleam pe după gardurile din scândură, de atâta râs. Ţin minte că la un moment dat, Rotea a găsit în spatele colibei căptuşită cu baloţi din paie, câteva coji de pepene şi, cu una l-a pălit drept în creştetul capului. Abia ceva mai târziu, a simţit Noredin că părul i se ridicase în cap, drept în sus, ca moţul la curcani, şi cum încerca să să-l netezească, scotea un urlet de durere, de parcă cineva i-ar fi smuls părul de pe ţeastă. Aşa s-a tot văitat, până au venit ai noştri părinţi. Noredin le-a arătat felia de pepene şi a început cu văicăreala şi pâra.

- Ce ai Noredine, l-a întrebat tata. Ce te tot vaiţi? Ţi-ai umplut burdihanul cu pepeni şi acum îţi vine să-ţi dai sufletul?

Noi, draci împieliţaţi, ca să-l vedem strâmbându-se de durere şi să ne umfle din nou râsu,, făceam ce făceam şi ne strecuram pe la spatele său, de-i dădeam cu palma peste moţul de curcan. A priceput tata, cam care era pricina văicărelilor bietului Noredin.

- Mă, da nătâng mai eşti! Vino încoace, prostule...

Şi, apucându-l de guler pe Noredin, i-a şi vârât căpăţâna într-o găleată, în care răsturnase jumătate din conţinutul unui ghium plin cu apa adusă de la fântâna din sat. Proaspăt răcorit şi cu părul umezit, moţul de curcan întărit de la zaharina miezului de pepene, a revenit la forma de la început, când nici o felie de pepene nu-i aterizase în scăfârlie. Acum, Noredin se mângâia pe creştet şi începuse, şi el, să râdă fericit.

-Diavolii ăştia mici (l-am auzit pe tata, vorbind cu Ion Rotea, celălalt tovarăş în ciobănit) erau în stare să-i jupoaie pielea de pe cap, prostului ăsta. Şi-au pus mintea cu un nătâng.

Apoi, către noi:

-Mă dracilor, lăsaţi-l în pace, că pun biciul şi pe voi!

Uitasem de Noredin şi întâmplarea aceea, când, într-o seară (asta ceva mult mai târziu) numai ce-l aud pe tata, vorbindu-i mamei: „Azi m-am întâlnit cu Noredin, prostul satului”.  „- Ce mai faci mă Noredine?!”  „- Păi... stau şi eu”  „- Păi nu mai sta mă Noredine, am zis eu”  „- Păi nu stau, zice ăla”  „- Da ce faci atunci?”  „- Păi, mă mir, aşa!” (Auzi Ioană, comenta tata, cică, se mira şi el...)  „- Şi, adică, stai aşa... dar de ce te miri, uite aşa, ia zi Noredine? Păi, de ce mă, nu faci şi altceva?”  „- Păi, fac şi eu, în felul ăsta, câte ceva... a mai zis ăla”. Mi-l închipuiam pe tata plecând în drumul lui, nedumerit din cale afară. Dar, mai apoi, cred că s-a întors el cumva din spate, şi s-a uitat lung înapoi, pentru că-l aud, ca prin vremuri de mult trecute: „Măi, să ştii că nu sta el degeaba. Făcea şi el câte ceva!”.

 Vorbele lui, mi-au amintit cele scrise în minunea aia de schiţă cehoviană: „Peştele i se aducea mai întâi bunelului, şi dacă bunelul scăpa cu zile, mânca peştele întreaga familie”. Lui Noredin, care va să zică, i se putea pune în cârcă orice, ca şi bunelului acela. Apoi dacă-i aşa, de ce aş sta să mă întreb că lumea fără scrisul unora şi altora ar rămâne veşnic nedumerită: stă ăla şi se miră şi el, la rândul lui. Şi crede că face şi el ceva. Ca şi cel care scrie. Şi uite cum printr-o întâmplare, cândva, un neghiob, deja scrisese finalul poveţei de acum.