P.S. Mă pregătesc de plecarea în CO (10 zile în Grecia). 10 zile va fi tăcere pe acest blog. Las prietenilor, scrisoarea trimisă de distinsul profesor (critic, poet, scriitor), până la revenirea mea pe acest blog. Unele poeme din acest volum analizat, sunt şi pe acest blog postate, mult în urmă.
Geamantanul cu vise (Editura Rafet, Rm.Sărat, 2012) este cel de al
treilea volum de versuri editate de Tudor Cicu, scriitor polivalent născut în
Dobrogea şi aclimatizat în cel mai important oraş de la Curbura Carpaţilor ,
Buzăul, unde s-a afirmat plenar în anii din urmă, dacă e să judecăm după
numărul aparţiilor editoriale, 9 în doar 7 ani, fără să mai punem la socoteală
prezenţa hiperactivă în viaţa literară şi semnătura frecventă în revistele
culturale din zonă şi din ţară. A trebuit ca destinul să-l disloce pe scriitor
din stepa dobrogeană ca, datorită poate şi ruperii de ea, s-o descopere cu
adevărat. Există şi scriitori buzoieni care s-au stabilit, mai mult sau mai puţin
vremelnic, în spaţiul dintre Dunăre şi mare. Mă gândesc la Arthur Porumboiu ,
Nicolae Fătu, Vasile Durloi, Gheorghe Postelnicu, Dumitru Ene-Zărneşti, Marian
Ilie şi, de ce nu, la semnatarul acestor impresii de lectură şi nu greşesc
deloc afirmând că doar aşa s-a echilibrat balanţa acestor schimburi puse la cale de un destin capricios. Un posibil portret
în oglindă al autorului cu drept de orgoliu îl putem afla în chiar în
poemul-prag al cărţii: „şi tot de lumea asta, ţi-am rostuit cuvinte/ Nu
îndoieli, iluzii, copile, ţi-am turnat!/ Ca să exişti, în toate, ţi-am rânduit
veşminte/ La balul Poeziei, să intri împăcat” (Ca să exişti).
În vastul
şi antologicul poem care-i împrumută volumului numele, poetul îşi sondează
trăirile dintr-o teribilă vacanţă de iarnă când a fost prins, împreună cu
bunicul său, de viforul stepei dobrogene într-o gară parcă uitată de Dumnezeu.
Materia primă este a unei povestiri în care natura dezlănţuită intensifică
temerile adolescentului că nu-şi va mai regăsi iubirea pe care o lăsase în sat
şi la care a visat cu febrilitate nopţi în şir. Multe dintre poemele sale sunt
parabole ale aşteptării şi, deopotrivă, ale căutării unui echilibru de care
adolescentul are atâta nevoie, dar pe care îl ocoleşte neîncetat şi îl amână sine
die pentru că orice împlinire implică, paradoxal, şi o frustrare (Te-am deschis în gând). Plăcerea
poetului e să diagnosticheze exact trăirile oximoronice ale îndrăgostiţilor şi
să se bucure de avivarea acestor sentimente la cote cât mai ridicate, potenţate
reciproc şi direct proporţional: „Cât pădurea-n iarnă e încremenită/ şi visăm
că-n sănii lunecăm de zor/ tu să-mi spui că-n lume tot mai ai un dor/ cât ai
jar în suflet, şi te ştii iubită,/ încă de prin leagăn când ai fost ursită/
veselind mesenii, toţi spre cinstea lor./ Iar pentru că-n suflet a-nceput să
ningă/ Roagă-te la crivăţ, jarul să-l încingă!” (În curând).
Discursul poetic al lui Tudor Cicu este unul cu suport livresc, de mare
densitate faptică şi forţă de persuasiune. Cel mai adesea, evocă secvenţe
dintr-o istorie tragică şi aduce, implicit, un omagiu celor ce s-au jertfit şi
au osârdit, cu arma şi cu plugul, pentru liniştea acestui pământ şi pentru
dăinuirea neamului atât de încercat de vitregii de tot felul (Lângă apa Vodislavei). Un fior elegiac
autentic se intruzionează în poemele de dragoste cu care destinul nu s-a arătat
deloc îngăduitor pe parcurs şi a deturnat-o fără milă de la rosturile ei
edenice. Licărul speranţei unei regăsiri a căii juste, mai precis norocoase,
nu-i cu totul exclus. Poetul găseşte puterea să se iluzioneze că fiinţa iubită
va veni cu ulciorul ei de apă vie să-l scoată astfel din amarul pustiu
existenţial. Ispita întoarcerii în ţinutul basmic ce i-a fermecat copilăria nu
l-a părăsit întru totul şi el îşi permite să cânte, nu o dată în chip
iniţiatic, pe o coardă baladescă de zile mari: „Tu nu te teme, iată, pădurea e
sub nea/ Acolo mult râvnită, e şi comoara mea,/ Captivă-n sloi de gheaţă de
vântul cel turbat./ Dacă-ai putea să intri fără să-ncalci porunca/ şi să
găseşti izvorul, cum fermecat-ai unda,/ În paradis, cu surle, vei fi azi
ridicat!// Altfel, uimit afla-vei, aici pretimpuriu,/ Un cerb nuntit cu zarea,
cu cornul auriu/ Ce-ţi va stârni mâhnirea în şuierul de vânt./ şi-o pasăre de
jale ce-ar preţui în triluri/ Din cântecele tale, tot în atâtea stiluri,/ În
somnul de cuvinte, îţi vei săpa mormânt.// Dar nu te teme, viaţa, te va-ncerca
din greu/ Gonind cerbul de aur, ce-ţi va scăpa mereu,/ Cum scapătă din boltă
chiar soarele în iaz./ şi-oglinda fermecată, când ai s-arunci în urmă,/ Copii
ca altădată, ne-om minuna din umbră/ Ca tot ce ne desparte, de basm, printr-un
zaplaz” (Comoara mea). Numeroase
sunt simbolurile absolutului pe care copiii şi poeţii nu încetează să-l viseze
şi să-l caute toată viaţa: cerbul de aur, balena albastră, vulturul ceresc
promis de zei, pasărea măiastră, Frumoasa lumii prefăcută în lebădă de aur,
plăsmuirile fără chip ale codrului, dar reactivate de şi prin arta divinaţiei,
cum ar fi inorogii sau licornii (Cheia
de aur, Privesc, Frumoasa lumii etc.). Fiinţe
supranaturale i se arată în vis, ca unui ales, şi-i promit că-l vor iniţia în
tainele universului şi ale sufletului omenesc, aşa încât să audă şi să vadă
ceea ce altora nu li-i dat s-o facă. Refugiul în amintiri cu cei ce nu mai sunt
este proteguitor. Absenţele celor dragi se estompează în chip miraculos şi-i
fac pe aceştia mult mai prezenţi decât au fost în realitatea lor de odinioară (Fetiţa din fereastră).
Un poem
precum Elegie emană un aer de baladă
fantastică nordică unde, fie şi până la primul cântat al cocoşilor, hotarul
dintre viaţă şi moarte e ca un abur bătut de briză şi călătoriile de pe un
tărâm pe altul devin posibile, realitatea şi visul se suprapun până la a se
confunda, nelumiţii trăindu-şi aievea iubirile frânte cândva: „- Iată marea!
Marea, spuneai,/ Cu valurile ei de mătasă,/ E rochia mea de mireasă./ Iar
plaja, nisipul, e strai/ De ginere ales, ca un crai/ Ce mână caleaşca spre
casă.// Hai, vântule, la rându-ţi strigai/ Ca la nişte căluţi numai spume.../
Aleargă, aleargă prin lume/ Ca jarul întors în vătrai./ Că vina, pe cine să
dai,/ Când n-ai, preafrumoaso, un nume?// - Şi, tu, cine eşti, cine eşti/ De
crezi prea robit în cuvinte?/ Mormânt şi pustiu va cuprinde/ Şi-atunci când îmi
spui doar poveşti/ De-aceea te las la caleşti/ Să-mi mâni bidivii oriunde!”
Neîmplinirile dintr-o altă viaţă, ca şi cele din copilărie, cunosc
răbufniri precum cele karmice şi visul, gândul sau poemul le mai dau o şansă (Umblând în cuibul mierlei). Poetul nu
scapă prilejul să elogieze versul revelator, basmul nestins din vremea
copilăriei, poemul, ficţiunea din descântecele mamei, relatările din război sau
de la vânătoare ale bunicului sau ale prietenului ceferist al acestuia, textul
lumii, cu predilecţie cel de sorginte rusească insistând pe motivul zăpezilor
halucinante ale nesfârşitei stepe, proiecţiile astrale ale unor legende
fascinante, marea traversată de corăbii îndrăzneţe aşteptate de sirene gată
să-i vrăjească pe navigatorii care nu se vor mai întoarce, astfel, niciodată pe
ţărmurile lor natale ş..a.m.d. Din păcate, lumea actuală nu mai crede în basme,
iar gândirea mitică s-a degradat. Ceea ce nu înseamnă că poetul a renunţat la a
pleda pentru întoarcerea la poveste şi la credinţa fără condiţionări meschin-raţionaliste
în convenţiile ei prin excelenţă
terapeutice. Înapoi, aşadar, la cultivarea misterului: „De aceea tot
spun: aceste vremuri mă-ncântă/ Păsările şi cerul liber. Totul în jur./ Gresia
şi pieptenele aruncat în urmă-i poveste/ de-acum/ Ajuns la capăt voi mărturisi
toate acestea: mlaştina care putea fi trecută mai rar;/ pădurea deasupra căreia
se ridica/ în zbor pasărea;/ şi cât mi-a fost, mie, sufletul amar./ Dar despre
frumoasa-adormită/ şi nu spusa ursitoarelor. Şi nu oricum./ Ne vom aminti cândva
de toate acestea/ când şi tu, furişat pe urmele mele/ ca un spiriduş speriat de
tunetul zilei/ te vei afla dincolo de acel munte/ şi acea pădure, la drum” (Frumoasa-adormită).
Moartea e o
taină, poate ultima dintre ele, pe care unii oameni o tatonează, prin chiar
ocupaţia lor (luntraşul, poetul, vânătorul), toată viaţa, iar atunci când îi
descâlcesc iţele se confundă cu ea (Omul
de piatră). Poetul e mereu fascinat de intrarea în ficţiune. De vorbele,
chiar şi sibilinice, care propun un univers necunoscut, precum descântecele
mamei care ştie să citească nu doar sufletul propriului ei copil, ci şi semnele
vremii ce i se supune. Plecând într-o altă lume, cu siguranţă mai bună, mama e
citită, la rândul ei, cu admiraţie neprecupeţită de eternul fiu ajuns peste ani
cărturar de seamă ca şi Nică a lui Ştefan a Petrii din Humuleţti: „Mi-am iubit
de copil mama./ Ca neaoş portul ce-ţi ia ochii-n album./ Chiar mult mai
mult.../ Chiar şi sunetul paşilor ei pe drum,/ ochii ei care vedeau ca în beznă
spuneau totul./ Cum aş putea uita cum certa vânturile/ şi arşiţa care uscase
ogorul?/ Cum descânta spicul holdelor/ peste care căzuse tăciunele şi rugina
secetei.../ Nicidecum. Dar îi duc dorul” (Mama se ruga pentru toţi). Figuri emblematice, precum a mamei,
meşteră în datul în bobi, ca şi-n alte descântece, se textualizează legendar
sub ochii fascinaţi ai cititorului. Nici bunicul cu poveştile lui de vânătoare
sau din război, ca şi cu iubirile pustiitoare nicicând ostoite, ca şi arşiţa
stepei dobrogene cu jariştile ei mitice şi căreia, prin scrisul său, poetul îi
conferă nobleţea şi măreţia celei din scrierile marilor poeţi şi prozatori
ruşi, nu se lasă mai prejos (Lina, fata
de pe lac, Lâna de aur a vorbei,
Un geamantan de vise ş.a.). Memoria
afectivă a poetului e covârşitoare şi ea-i etalează trecutul c-o acuitate
fizică presantă: <<Bunica pe afară îşi chema găinile „pui, pui, pui!/ Ale
boalilor, na-vă bre de mâncare.”/ Chiar dacă mi-aş înfunda urechile/ tot aş
auzi trenul şi furnalul fabricii;/ şi pe tata în ghereta ei îngheţat bocnă,/
tropăind din picioare./ Îmbrac uniforma lui de soldat/ (sau poate a bunicului):
„heil! Fritz! Fritz! heil!”/ În curte, bunica aruncă porumb şi se
închină./ „Doamne şi Maica Domnului!”/
rosteşte-n surdină>> (Dumnezeu e
dispus să-mi răspundă).
Iubirile
flăcăilor, lunatici, din aceste poeme sunt arderi fără vindecare pentru
întrupări feminine care-i urmăresc toată viaţa cu vraja pe care au exercitat-o
într-o clipă de vis sau de reverie din odinioara lor basmică zvăpăiată: ştime
ale apelor, himere, silfide, fantasme, zâne, sirene, Iele, nimfe, undine,
rusalce etc. Chiar şi atunci când când
fetele care au existat de-adevăratelea şi care l-au atras prin misterul lor pe
adolescentul aflat la un pas de a-şi pierde minţile pentru ele, acestea dispar
în chip enigmatic, ca şi cum s-ar baricada în visurile lui de nepătruns sau ar
rămâne pentru totdeauna închise în poveste ca nişte fete de împărat în
castelele zmeilor. Şi toate acestea în cazul în care nu-şi urmează destinul
comun de Cătăline cărora le prieşte mai mult mediocritatea decât să-l urmeze pe
Hyperion în palatele lui de mărgean (Albatrosul
săgetat, Elendora, Geamantanul cu vise, Peştişorul de aur, Intermezzo de toamnă). Fie că sunt reale, fie că-s intangibile
prin însuşi statutul lor, toate aceste proiecţii erotice feminine lasă în urma
lor un imens pustiu sufletesc pe care-l adânceşte până la insondabil orice
trezire din vis. Paleativul este, dacă este, refugiul, mai mult sau mai puţin
kathartic, în poveste: „Ce sterpi păreau
acum străjerii platani/ sub care îngropase tata via!/ Şi-n iaz, mai grea
ca plumbul, veşnicia,/ ce căţăra doar trestia spre cer,/ corn lung chema din
peştere rupestre,/ şi-atunci, am coborât cu calul în poveste” (Elendora). Sau: „Şi vântul se auzea.
Despuia frunzele./ Toamna se risipea şi pe acele cărări străine/ după arşiţa
din inima sa/ Şi spre casa cu lumină în
geamuri luneca./ Acolo, acolo Lina din inima lui/ aştepta./ L-am văzut
pe bunicul atunci./ Luneca înghiţit de stepa Dobrogei/ care nici ea nu era cât un
iaz oarecare/ şi suflase în visul lui. Nimicindu-l./ Cal şi călăreţ. Înghiţiţi
rând pe rând/ fiecare” (Lina, fata de pe
lac).
Poate fără
să şi-o fi propus-o express, Tudor Cicu reuşeşte să desăvârşească visul
poeţilor din jurul revistei interbelice Festival -
Vasile Culică, Alexandru Gherghel, Dumitru Olaru, Liuben Dumitru şi
Boris Deşliu - şi anume acela de a introduce în cetatea
literaturii române şi nu numai, pe uşa din faţă, spiritul fantastic atât de
puţin cunoscut şi de exploatat, literar vorbind, al stepei dobrogene. În proză,
un asemenea demers temerar i-a reuşit exemplar lui Ovidiu Dunăreanu. Nu ne
rămâne decât să conchidem, parafrazându-l pe cronicar, că nasc şi în Dobrogea
oameni. Mari de tot şi cu o datorie de onoare faţă de relevarea specificului
ei, am adăuga.
Ion Roşioru
Concediu de vis în patria Zeilor!
RăspundețiȘtergere