189. De veghe în lanul cu cărţi... (Aurel Anghel)

 Corăbii de lumină în întuneric…

                                                                                                  

   Poemele din cartea pe care buzoianul născut la Cocora de Ialomiţa, Aurel Anghel, şi-a intitulat-o „Scara de nisip”, 2012, sunt asemenea scărilor de nisip (din basmele româneşti) care sprijină cerul, în aşteptarea cititorului care va încerca (ori, cuteza) să le urce. Poetul fixează, un concept - textul ca ţesătură de cuvinte aparent din familii diferite ale înţelesului. În ce constă noutatea alegerii lor în forma poeziei lui Aurel Anghel? Defineşte aceasta un mod (altfel) de a scrie poezie? Constituie aceasta o sursă fluentă pentru naraţiunea poemului? A se vedea poemele: Reducere la tăcere; Întunericul copilăriei; Cuvinte smulse din text; Lecţii de probă; Focul gheenei; Hotar; Circulaţi; Trezirea ş.a.m.d. care în mare parte răspund la această primă întrebare a noastră. Sau, codurile culturale ale textului (în această nouă matrice) sugerează o întoarcere în timpul lecturii, la acel punct „borgesian” din spaţiu, care să imagineze toate unghiurile posibile cu deschidere spre noi şi noi înţelesuri? (Vezi poemele: Trezirea; Aleşilor; Scara de nisip etc…) Privit astfel, nu cumva Aurel Anghel a gândit poemul, în totalitate, ca pe „o metaforă a lipsei de metaforă”? Care e atunci pragul dintre creaţie şi moarte, sau mai bine zis, pragul de incantaţie glacială ce stârneşte curiozitatea lecturii? A răspunde în câteva fraze alese la întâmplare despre toate acestea, e ca şi cum ne-am afla în Imperiul părerii. Cititorul nu se mulţumeşte cu descrierea unui sistem de funcţionare a textului, cale pe care i-ar sugera-o critica. Vrea să-i determine mesajul ascuns între versurile care-i scapără amnarul imaginaţiei sale pe parcursul lecturării, precum şi valoarea acestui mesaj: „Cine să vadă/veşnicia Cuvântului/cel de început/cel de pe urmă/care va fi cel dintâi înălţându-ne” (Coborâre). Poetul doar sugerează cititorului ce va înţelege aici, că lumea nu-i datorează nimic, ea exista şi înaintea sa, numai că cititorului i se cuvin toate aceste taine câte le-a zămislit el, în Marea Trecere prin Viaţă. Astfel, confiscă sfântului urcat la ceruri, scara trupului său şi imaginează noi înţelesuri biblicei întâmplări: „Imaginea scărilor suprapuse/înţelesul cuvântului tunel/şi l-am putut trece/eram dincolo (s. n.) de marginea cuvintelor/obosit/adormit/pe o scară/din vârf/se vedea întunericul departe într-un spaţiu fără zare”. (Superb poemul Scara de nisip, în întregime). Aşadar poezia poate fi înţeleasă şi ca un ecou al unei interogaţiuni infinite şi ca o retorică a rostirii; uzând de toate acestea, poemul capătă deodată rezonanţe sublime. Şi poate acesta e şi mesajul transmis: „teama de adâncul/înţelesului risipit” – cum o spune în alt poem. „Textul ca intertextualitate este o valoroasă lucrare de tip universitar scrisă cu pricepere într-un limbaj accesibil, fapt ce merită a fi apreciat” (Eugen Simion). Am scris cândva (repetând şi eu spusele altora), că aliteraţia şi metafora au constituit elemente fundamentale ale versului apărut în perioada romantica a veacului prin partea nordică a continentului nostru. Dar, preluate şi la noi mai apoi, acestea au constituit mai degrabă un mijloc decât un scop. Finalitatea lor era marcarea cuvintelor ce trebuiau accentuate în noua poezie. Aurel Anghel nu pare a abandona  această cale de urmat: „scriu şi urlu/înăuntrul cuvintelor mele/”- este, şi „aşteaptă” – şi urmează să escaladeze şi în poeme această „lume fără început/fără margine/aici ne ajută lumina/să rătăcim/cu mâna pe armă” (Căderea din rai). În privinţa metaforei, ca element indispensabil al versului, Aurel Anghel nu pare a face risipă. Într-un fel (s-ar putea spune), prins în mrejele textului clădit pe memoria imagistică a cuvintelor, poetul ar putea susţine că scriitura însăşi scrie un al doilea poem. Că pe acesta va trebui să-l urmărim cu ochii şoimului care a părăsit cuibul din acest far al unei cetăţi a Rostului adânc (vezi poemele: Trezirea, Vederea cu inima etc…), e una din fugile muzicale ale poemului lui Aurel Anghel, poet cu virtuţi şi îndeletniciri muzicale în timpul său liber. Altfel, lăsate slobode în ghilotina întâmplării, cuvintele şi-ar putea pierde orice individualitate semantică. Să exemplificăm prin chiar textele poemelor: „Oameni intrând în rai cu tancul/aici la lumina zilei/Dumnezeu/făcând mamelor/schiţe de copii/părinţi pictând o viaţă icoanele lor/Antichrist ca un text/cuvintele diavol şi om/diavolom” (Citind gerunzii) – sau – „În întuneric gânduri/în lumină imaginea lor/lipseşte sensul cuvintelor/să le îngemene/caut în lumină/rătăcesc în întuneric/pipăi o imagine de cremene/cuvântul ţipă de groază/ca şi mine prins între şuri…” (Căutări în neant). Aurel Anghel instituie pe nesimţite un fel de joc, o punere a cuvintelor în ecuaţii pur temporale, un prilej de a compila înţelesuri pe scheletul unor trăiri anterioare. Un scop atins. Vezi poemul Eminescu – din care cităm câteva versuri: „Ţinând în braţe propria noapte/operă incompletă/pe întuneric/pierzând rime/ritmuri/înţelesuri/propriul ritm al vorbirii/texte/zădărnicind/lumina/din curgerea continuă a poeziei lui către noi/la umbra/şi în urma/singurului luceafăr”. Dar această iminenţă a unei revelaţii a textului trunchiat – care nu se produce insă – constituie, poate, faptul estetic. Pentru că, prin alegerea formei pe care o dau înrămarea cuvintelor în matricea poemului, poetul are o a doua tendinţă de a oferi cititorului un şir de imagini vizuale intuite prin cuvintele care le exprimau în accepţiunea sa: „Textele lor/ploi acide/cuvintele/resturi de oase/ciolane roase/într-o lume fumegândă” (Aleşilor). Dar această înfăţişare trunchiată şi rapsodică a versurilor (vezi în întregime poemul Extrageri), participă direct prin intuiţie, la mişcările esenţiale ale comunicării semantice şi simboliste: „Lăutarul chior/împărţind egal/lumina şi întunericul/celorlalte două corzi ale viorii/lui Laie/care-mi cântă/”ca în sat la noi,/când se tânguie ciobanul/după turma lui de oi”. Fluxurile şi refluxurile pe care le poate transmite această rostuire în pavaj versic a cuvintelor, nu fac decât să transmită fără să semnifice, limitele codificate ale limbajului poetic şi par a depinde mai curând de simboluri (vezi poemul Întuneric şi lumină). O lecţie transmisă generaţiilor trecute şi viitoare de poetul care nu dorea a strivi minunea de corole a lumii. O lecţie bine învăţată de acest poet buzoian, la care cronicarul acestor rânduri, îi salută apariţia noii sale cărţi cu pana comentariului său.