1.
Spre Argos la Lerna, în căutarea Hydrei
Mă
aflu pentru cea de a doua oară în patria zeilor, Grecia. Acum un an, venit
pentru prima oară, v-am trimis de aici șapte scrisori, fiindu-mi publicate în
Jurnalul de Vrancea. Pornisem atunci, în căutarea miturilor. De această dată mă
hotărâsem să nu mai scriu nimic, de aici. Să-mi văd de concediu ca orice turist
și să-mi înalțe spiritul, doar frumusețile pe care le voi admira în drumul meu,
prefăcându-mă că nu văd și nu aud nimic din ceea ce merită a fi așternut pe
hârtie. Mi-am adus aminte însă, de versurile lui Eminescu care spunea că
omenirea e împărțită între „cei ce vor și cei ce știu” și că, dacă în cei
dintâi trăiește firea „ceilalți o cumpănesc și scriu”. Am învățat, scriind o
carte (ca experiment eseistic), că eseistul știe să fugă la timp din chingile
impuse de concepte și să caute doar calea spre acea poartă norocoasă, pe care
s-o deschidă la vreme și să descopere tema spre care să se aplece cu toată
fantezia și inspirația sa, chiar dacă ceea ce i se oferă e doar o iluzie. Nu
spunea oare (Eugen Simion) că iluziile călăuzesc pașii adevărului?... Există și
riscul de a nu-mi reuși ceea ce mi-am propus (în cele zece zile de ședere aici
în Grecia) dar, merită încercat. Aventura scrierii unui nou “fals tratat de vânătoare” a
mitologiilor de pe acest tărâm, a început. Pe măsura omului dator sieși să
reușească, am pornit spre Argos, în căutarea Hydrei (o himeră și ea?) pe care
se spune că ar fi răpus-o Hercule. Tot o himeră “Himera literaturii” – scrisă
de doi poeți: Ion Murgeanu și Ion Lazu – îmi va fi de această dată, rodul celor
zece zile de taină și după aceea. Va fi mult mai mult decât o năzuință
grecească, va fi chiar aventura scrierii. Mi-ar place să cred că sunt aici
pentru a căuta urmele lui Heracle, pornit spre mlaștinile Lernei, să ucidă Hydra.
La urma urmelor, Hydra poate să rămână pentru mine o himeră a trecutului. Te
voi invita cititorule, să pornim împreună să descifrăm căile, în căutarea
himerei din cartea scrisă de Ion Murgeanu și Ion Lazu – într-un dialog
epistolar mai rar întâlnit în lumea scriitorilor. Dialogul care s-a concretizat
într-o carte, s-a numit “Himera literaturii”, și a apărut la Ed. Curtea veche,
București, 2007. De mă vei urma cititorule, află că nu-ți voi face un comentariu
al cărții, dar voi încerca să intru într-un dialog imaginar cu Mircea
Cărtărescu, Octavian Paler și Eugen Simion, pentru a-mi explica, de ce o himeră
a literaturii, în general, și nu o himeră a scriitorului, în particular. Sunt
dator a-ți explica de ce i-am ales ca sfătuitori intimi pe cei trei. Nu că aș
fi avut nevoie de trei repere diferite ca stil, dar, pentru sinceritatea
gândului rostuit în textele sale și acuratețea frazei scrise l-am preferat pe
Mircea Cărtărescu, din Ochiul căprui al dragostei noastre. Pe Octavian
Paler, pentru aura mitică a tărâmului literar în care te invită cu socratiana
înțelepciune a bătrânilor, tot mai rari, în imperiul vorbelor sacre din Polemici
cordiale. Iar pe Eugen Simion, pentru prudența cu care gândește ecuații ce
au ca finalitate un verdict și vioiciunea cu care se strecoară, printre
sugestie și soluție, lăsând cititorului un câmp larg de “des-mărginire” (în
sens blagian) a informației transmise, ca în Moartea lui Mercuțio. Știu
că nu mi te vei alătura cititorule, până nu-ți voi spune, de la început, dacă
și eu cred în himere. Am toate motivele să cred că oamenii (în general) cred în
himere, din dorința de a afla că ele au existat cândva, că au fost adevărate și
pe vremea lui Heracle, dar și-n ziua de azi sunt la fel, ori, că în sfârșit a
venit vremea ca omenirea de care vorbea Eminescu să se pregătească tot timpul
pentru astfel de încercări ale vieții. Și să-și pună întrebări. Octavian Paler
spunea că după o anumită vârstă, nu mai putea crede în minunile ori himerele
scrisului și argumenta: „când suntem tineri nu ne dăm seama. Apoi, într-o zi,
ne dăm seama, dar e prea târziu. Nu mai știm să facem altceva”. Vorbind despre
entuziasmul tinereții și mai apoi, evoluția sa după ceva trecere a timpului,
Mircea Cărtărescu (în Ochiul căprui al dragostei noastre) spunea
metaforic: „Dar glontele, pornit din țeavă încordat, încrezător, una cu
traiectoria sa balistică, se răcește pe parcurs”. Vom găsi noi răspunsul la o
astfel de întrebare, te întrebi tu (care ai tot dreptul să fii sceptic) pornind
alături pe urmele unei himere a literaturii, discutate în acest dialog
epistolar? Ion Murgeanu, născut la Zorleni (ca moldovean născut dincoace de
Prut), mărturisește că încă de la primele năzuințe spre Tărâmul fără de Moarte
numit literatură, mama sa (ca un înger păzitor) îi spusese: „Tu ți-ai ales
meseria asta, îmi spunea de obicei. Tu crezi că eu nu văd cât te chinui?”.
Așadar, mama înțelegea că fiul ei pornise, de tânăr, pe urmele unei himere,
care avea să-l chinuie toată viața. Dar, înțelegea. Despre chipul lui Eminescu,
mărit într-un tablou și atârnat în camera tânărului student, mama își făurise
deja un mit. Cu vorbele și credința mamei intrăm deja în mitologia scrierii
acestei cărți epistolare. Avea să înțeleagă ea ceva, din ceea ce Octavian Paler
spunea că „unele lucruri le-am priceput târziu, însă”? Iar Mircea Cărtărescu nota: “aș scrie
tot mai repede, ca să nu fiu ajuns din urmă de dezastru și nenorocire”. Cel de-al
doilea autor al acestor dialoguri epistolare, Ion Lazu, s-a născut la Cioburciu
(dincolo de Prut), în Basarabia. Mama sa (de-un fatalism răsăritean), înțelegea
că destinul îi va însoți fiul, oriunde s-ar afla. Adică, pe limba ei: “Ce ți-e
scris în frunte, ți-e pus” și că „ tragedia unei familii refugiate, durerile,
nedreptatea, frustările dacă nu sfârșesc prin a o ticăloși, cum se mai
întâmplă, atunci îi dau un fel de noblețe în fața vicisitudinilor și a
oamenilor mărginiți, neînțelegători, intoleranți”. Vorbind despre începuturile
literare și prima lor dragoste, Ion Murgeanu îl amintește pe A. Baconski, îl
evocă pe N. Labiș de a cărui forță creatoare a fost efectiv bântuit, apoi cum a
pornit pe urmele (poeziei, dar și a personalității) lui Arghezi. Evocând
Zorlenii, poetul Ion Murgeanu ne vorbește ca despre un ținut al legendelor. Are
și de ce: „Chiar și atunci când „mint” - metaforic vorbind, poeții nu greșesc
niciodată...” Născut în Cioburciu (dincolo de Prut), evocarea lui Ion Lazu stă
sub semnul firesc al patimii pentru istoria acestui ținut. Aflat în apropierea
vastei Câmpii Ruse, stepa îi răscolește amintiri nostalgice; de copil fiind
crescut la granița dintre basmele populare și realitatea istorică a pământului
răpit de la patria mumă. Eminescu i se aduce pentru prima oară, la cunoștință,
prin vorbele mamei : „Nu mai citi atâta, băiatule, că ai să înnebunești ca
bietul Eminescu”. De ce insist asupra acestui amănunt al cărții? „Fiecare
amănunt de acest fel contează” - scrie Mircea Cărtărescu vorbind despre „imaginea”
(rămasă nouă, din scrierile contemporanilor) despre poetul nepereche al
neamului nostru. Și face „ordine” în mitul numit Eminescu: „Nu arăta în nici un
fel a poet”„ deși, Russu-Sirianu care-l întâlnește prin 1882 (și care și-l
imaginase ca pe un Făt-Frumos din basme), întâlnește „un bărbat cu înfățișare
neobișnuită, cu privirea ostenită”. Și, concluzionează Mircea Cărtărescu: „Este
un șoc pentru mintea unui tânăr ideea că ar fi putut merge pe stradă alături de
Arghezi sau Sadoveanu, că ar fi putut mânca în același birt cu Caragiale”...
(iar una din cele mai mari frustări ale sale – o spune chiar el – a fost faptul
că nu l-a putut vedea niciodată (pe Eminescu, n.n), că nu știa cum arăta în
realitate, că nu i-a putut auzi vocea. Aș mai adăuga, pentru imaginația ta cititorule,
mărturisirea reginei Carmen Sylva, care-i oferise o ceașcă de ceai lui
Eminescu: „Avea vocea răgușită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă...
Când i-am lăudat versurile, a înălțat din umeri: „Vesurile se desprind din noi
ca frunzele moarte din copac” Apoi, continua regina: „Mi-am dat foarte bine
seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceașca de ceai pe care i-am
servit-o eu însămi a fost singurul lucru ce i-a făcut plăcere – ceva ce semăna
cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare”. Elocvent! Acum, revenind din
nou la cartea epistolară a celor doi poeți, înțelegem din cele scrise de Ion
Murgeanu și Ion lazu (cu privire la portretul lui Eminescu, ținut în casă) că,
din amănunte – scrise despre înfățișarea, purtările, vorbele altora... – unui
poet i se întregește icoana. De la părinți, Ion Murgeanu învățase a
privi lumea de deasupra „de pe acoperișul ei”„ ceea ce ne întărește convingerea
că vom avea, în tânărul în formare, perspectiva unui poet cu aspirații și
percepții spre a filosofa cu ochii țintă asupra acestei lumi. Zorlenii îi
provoacă autorului, și amintiri magice. Una dintre ele este cea din podul cu
fân, unde Arizona îi povestește despre un pian ascuns cândva acolo, dar îi
dezvăluie și din „pornirile animalice de la început” când, cu toții, am
cunoscut iubirea. Dar, asupra acestui magic amănunt, ne vom mai întoarce
cititorule, fiindcă noi doi, împreună „îi putem urmări și le putem judeca
vorbele” - cum m-ar sfătui Eugen Simion. În drumul nostru, le vom asculta
mărturisirile și privindu-i în oglinda scrisului lor, le vom decripta ideile și
descifra destinele. Și, mai credem, că va fi o plăcere să aflăm unele adevăruri
ori posibilități ale adevărului din viața celor doi, convins și tu cititorule,
că împreună vom gusta câte puțin din plăcerea criticului „de a construi o
ficțiune a ideilor”.
P.S. Aflat în concediu, am început AVENTURA SCRIERII acestei cărți, dar pe care o voi posta la rubrica de marți intitulată DIN CAIERUL VREMII... acum de aici din Grecia, unde scriu zilnic cîte un cap. voi posta doar acest prim cap. (recunosc, ca mi-e greu și nici timp la dispoziție nu am sa-mi tipăresc și să postez zilnic, tot ce aștern pe hârtie...) Dar, promit marțea viitoare,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu