2. Se fac poze și prin culise.
3. La o ferăstruică, cu aparatul foto în mâini, scriitorul Nicolae Ciobanu ne are în vizor.
2. Viața nu-i numai bucurie. E și dezamăgire.
Motto:
„Singurul sens al
existenței este de a-i găsi un sens.”
Mircea
Eliade
Când gândești cioranian (mă avertiza un
amic), visele tale nu-ți vor constitui decât un lung prilej de suferință,
credea el. Pe cât mi-aduceam aminte, din cartea sa despre schimbarea la față a
României, viața socială, sub toate formele ei, îi prilejuise lui Cioran un
motiv de dezamăgire pentru că nu vedea la capătul drumului vreun sens
existenței. Locuia în altă lume a gândurilor față de Mircea Eliade. Într-o
evocare scrisă și rămasă într-o carte, scriitorul buzoian Aurel Ganea grăia
așa: „Era prin toamna – iarna lui 94... ( ca student în Franța, îl căutase
acasă undeva pe lângă teatrul Odeon, apoi la spital)... Am intrat, deci, și am
ascultat, pietrificat, lângă ușă, cacofonia discuțiilor politice, la care
Cioran trebuia că este martor sau judecător imparțial. Cioran, în pat, mi se
părea un zeu... Cum să mă apropii de el și să rostesc ceva?... măcar să-i spun
bună ziua! Am îndrăznit, într-un târziu, m-am apropiat de pat… eram ca la
judecata de apoi… am îndrăznit să rostesc, în românește: <Domnule Cioran, mă
cheamă… sunt student în Franța>… Zeul mă asculta calm, parcă îndemnându-mă.
<Domnule Cioran, ce șansă mai are România?> Întrebare absolută,
esențială! și atunci Cioran a rostit parcă un „nu“, abia mișcându-și
buzele, și mi-a arătat cele câteva grupuri de români (prezenți acolo) care
discutau politichie, Cioran fiindu-le martor și arbitru”. Așadar,
pesimistul de serviciu al românismului își făcuse datoria. Rostindu-se… Asta
îmi aduce aminte (iarăși) de butada lui Ionesco, spusă lui Petre Țuțea: “Voi vreți să călăriți
România ca pe un armăsar, dar ea nu-i decât o biată catârcă“. Aș
vrea să schimb ceva în ecuația asta, dar ceva în mine simte că, și azi,
comunismul își trăiește, vesel, zilele de glorie, în total dispreț față de
esența trestiilor pascaliene – cum sunt definiți scriitorii. Dezbinați de “aleșii“ puși
în fruntea bucatelor, dezbinați și între ei (de orgolii meschine), scriitorii
nu uită a-și striga tăria și puterea cuvintelor, cu orice prilej. De ce se tem,
mai toți, de rostirea scriitoricească? Poate fiindcă ei trăiesc etern într-o
neliniștită și neliniștitătoare planetă a gândurilor, care naște spirit, ce
impune, treptat, la un dialog. Uneori mă întreb, ce anume mă împinge și pe
mine, la UN DIALOG CU CEI DIN JUR, mai departe. Care să fie resortul acestui
piston? Nu cumva, sufletul nostru, și-a dorit “o experiență pe această planetă, o
participare la viața fizică“, cum sugera în romanul ei, Ștefania
Magidson? Cu aceste gânduri iau loc în sala (etajul ultim), bibliotecii GT
Kirileanu unde urmează o a treia ediție a proiectului început de poetul Adrian
Alui Gheorghe: “Antologia scriitorilor români contemporani”. Pe scaunele
rânduite pe scena cochetă din fața publicului, iau loc: criticul Daniel Cristea
Enache, poetul Liviu Ioan Stoiciu, poetul nemțean Emil Nicolae, profesorul
Adrian G. Romilă și poetul Adrian Alui Gheorghe în calitate de mentor al
acestei manifestări culturale. În sală îl zăresc pe scriitorul (mai vechi amic
de-al meu) Nicolae Ciobanu, cu aparatul de fotografiat în mâini, pe poetul
nemțean Emil Ariton, multe doamne distinse și mult tineret. AAG deschide
manifestarea prin a face o trimitere la o altă manifestare închipuită (ca de
circ) – unde scena a plăcut, dar taina spectacolului era, totuși, absentă.
Afară era o lume în care nimeni nu știa că acolo, un suflet, fie și al unui
clovn, stoarce lacrimi adevărate. “Pentru cine mai scrie scriitorul român?” –
se întreabă AAG, și nu fac decât să tresar, discret, bănuindu-l a-mi fi ghicit
gândurile. “Scrie el pentru susținerea literaturii naționale vii? - își
continuă poetul, rostul întrebărilor. Slabele semnale nu fac decât să-i aducă
scriitorului, nedumerirea și disprețul. Pariul său cu literatura e ca o Fata
Morgana dispărută la orizont“. Publicul înțelege povestea-parabolă, din
rostirea poetului moderator, ca pe o pildă la ceea ce se va întâmpla în seara
aceasta de 20 februarie, la Piatra Neamț. Fiindcă nu întâmplător a chemat aici,
doi scriitori născuți amândoi pe 19 februarie (Liviu Ioan Stoiciu și Daniel
Cristea Enache). Iar dacă sintagma de critic tânăr îl enervează pe DCE, critica
română are în acesta un luptător de mare forță, ne sugerează moderatorul. Tema
criticului, din seara aceasta va fi un amplu răspuns la întrebarea: Literatura
română contemporană, are sau nu are complexe?, pentru că în viziunea criticului
Mircea Martin n-ar părea să fie așa. Se speră la un “portret” și dialog
(imaginar) cu acest critic, în acest sens. Lui Liviu Ioan Stoiciu îi este
dedicat un moment aparte: poezia sa, rostită chiar de poet. Totul, îmbrăcat sub
fraza: Poetul și drumul său de acasă până acasă. Fiindcă înainte
de plecarea de acasă, tocmai citisem “Un veac de singurătate“, de Gabriel
Garcia Marquez, îmi trece prin minte fraza lui năucitoare: “Nu ești din nici un loc
atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în pământ“.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu