marți, 25 februarie 2014

486. Proiectul literar: Antologia scriitorilor români contemporani... la Piatra Neamț (2)

 1. Poetul moderator AAG deschide manifestarea.
2. Se fac poze și prin culise.
3. La o ferăstruică, cu aparatul foto în mâini, scriitorul Nicolae Ciobanu ne are în vizor.

2. Viața nu-i numai bucurie. E și dezamăgire.
               Motto:
                    „Singurul sens al existenței este de a-i găsi un sens.”
                                           Mircea Eliade


   Când gândești cioranian (mă avertiza un amic), visele tale nu-ți vor constitui decât un lung prilej de suferință, credea el. Pe cât mi-aduceam aminte, din cartea sa despre schimbarea la față a României, viața socială, sub toate formele ei, îi prilejuise lui Cioran un motiv de dezamăgire pentru că nu vedea la capătul drumului vreun sens existenței. Locuia în altă lume a gândurilor față de Mircea Eliade. Într-o evocare scrisă și rămasă într-o carte, scriitorul buzoian Aurel Ganea grăia așa: „Era prin toamna – iarna lui 94... ( ca student în Franța, îl căutase acasă undeva pe lângă teatrul Odeon, apoi la spital)... Am intrat, deci, și am ascultat, pietrificat, lângă ușă, cacofonia discuțiilor politice, la care Cioran trebuia că este martor sau judecător imparțial. Cioran, în pat, mi se părea un zeu... Cum să mă apropii de el și să rostesc ceva?... măcar să-i spun bună ziua! Am îndrăznit, într-un târziu, m-am apropiat de pat… eram ca la judecata de apoi… am îndrăznit să rostesc, în românește: <Domnule Cioran, mă cheamă… sunt student în Franța>… Zeul mă asculta calm, parcă îndemnându-mă. <Domnule Cioran, ce șansă mai are România?> Întrebare absolută, esențială! și atunci Cioran a rostit parcă un „nu“, abia mișcându-și buzele, și mi-a arătat cele câteva grupuri de români (prezenți acolo) care discutau politichie, Cioran fiindu-le martor și arbitru”. Așadar, pesimistul de serviciu al românismului își făcuse datoria. Rostindu-se… Asta îmi aduce aminte (iarăși) de butada lui Ionesco, spusă lui Petre Țuțea: “Voi vreți să călăriți România ca pe un armăsar, dar ea nu-i decât o biată catârcă“. Aș vrea să schimb ceva în ecuația asta, dar ceva în mine simte că, și azi, comunismul își trăiește, vesel, zilele de glorie, în total dispreț față de esența trestiilor pascaliene – cum sunt definiți scriitorii. Dezbinați de “aleșii“ puși în fruntea bucatelor, dezbinați și între ei (de orgolii meschine), scriitorii nu uită a-și striga tăria și puterea cuvintelor, cu orice prilej. De ce se tem, mai toți, de rostirea scriitoricească? Poate fiindcă ei trăiesc etern într-o neliniștită și neliniștitătoare planetă a gândurilor, care naște spirit, ce impune, treptat, la un dialog. Uneori mă întreb, ce anume mă împinge și pe mine, la UN DIALOG CU CEI DIN JUR, mai departe. Care să fie resortul acestui piston? Nu cumva, sufletul nostru, și-a dorit “o experiență pe această planetă, o participare la viața fizică“, cum sugera în romanul ei, Ștefania Magidson? Cu aceste gânduri iau loc în sala (etajul ultim), bibliotecii GT Kirileanu unde urmează o a treia ediție a proiectului început de poetul Adrian Alui Gheorghe: “Antologia scriitorilor români contemporani”. Pe scaunele rânduite pe scena cochetă din fața publicului, iau loc: criticul Daniel Cristea Enache, poetul Liviu Ioan Stoiciu, poetul nemțean Emil Nicolae, profesorul Adrian G. Romilă și poetul Adrian Alui Gheorghe în calitate de mentor al acestei manifestări culturale. În sală îl zăresc pe scriitorul (mai vechi amic de-al meu) Nicolae Ciobanu, cu aparatul de fotografiat în mâini, pe poetul nemțean Emil Ariton, multe doamne distinse și mult tineret. AAG deschide manifestarea prin a face o trimitere la o altă manifestare închipuită (ca de circ) – unde scena a plăcut, dar taina spectacolului era, totuși, absentă. Afară era o lume în care nimeni nu știa că acolo, un suflet, fie și al unui clovn, stoarce lacrimi adevărate. “Pentru cine mai scrie scriitorul român?” – se întreabă AAG, și nu fac decât să tresar, discret, bănuindu-l a-mi fi ghicit gândurile. “Scrie el pentru susținerea literaturii naționale vii? - își continuă poetul, rostul întrebărilor. Slabele semnale nu fac decât să-i aducă scriitorului, nedumerirea și disprețul. Pariul său cu literatura e ca o Fata Morgana dispărută la orizont“. Publicul înțelege povestea-parabolă, din rostirea poetului moderator, ca pe o pildă la ceea ce se va întâmpla în seara aceasta de 20 februarie, la Piatra Neamț. Fiindcă nu întâmplător a chemat aici, doi scriitori născuți amândoi pe 19 februarie (Liviu Ioan Stoiciu și Daniel Cristea Enache). Iar dacă sintagma de critic tânăr îl enervează pe DCE, critica română are în acesta un luptător de mare forță, ne sugerează moderatorul. Tema criticului, din seara aceasta va fi un amplu răspuns la întrebarea: Literatura română contemporană, are sau nu are complexe?, pentru că în viziunea criticului Mircea Martin n-ar părea să fie așa. Se speră la un “portret” și dialog (imaginar) cu acest critic, în acest sens. Lui Liviu Ioan Stoiciu îi este dedicat un moment aparte: poezia sa, rostită chiar de poet. Totul, îmbrăcat sub fraza: Poetul și drumul său de acasă până acasă. Fiindcă înainte de plecarea de acasă, tocmai citisem “Un veac de singurătate“, de Gabriel Garcia Marquez, îmi trece prin minte fraza lui năucitoare: “Nu ești din nici un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în pământ“.

                                                 (va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu