”Criticilor
“ mei… (anonimi) -1-
(care roade n-au
adus)
1. Când pui întrebări, ai sentimentul că
înaintezi într-o junglă, iar
răspunsurile, fiindcă au rămas mult în urmă, iată, nu mai vin. Iar când privim
în urmă, avem senzaţia că noi am mers înainte, mereu înainte, dar ceva din
sufletul nostru a rămas pironit de locurile din care ne-am desprins şi ne
urmăreşte cu mirare desprinderea. Cam ce vreau să vă spun acum, toate astea,
seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei pe care Dorian Gray o avea ori de
câte ori îşi privea tabloul asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice ca
el să rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că
portretul deţinea şi taina vieţii lui şi, acum (privindu-l), îşi dezvăluia
povestea. Cititorul meu (cu un dinte, pornit să are ca rinocerul lui Ionesco,
tarlaua cu barabule) mă poate privi mirat cum, arămind pe-un caier de fus,
povestea mă fascinează, acum, ca şi în copilăria mult lăsată în urmă, precum
odinioară pe mult iscusitul Ulise, zeiţa „Calipso, cea cu plete mari de aur,/Ce
cuvântează ca o muritoare” (Homer, Odiseea). H. C. Andersen mărturisea, că, în
„O mie şi una de nopţi” găsise subiectele pentru piesele sale care au salvat la
vremea aceea teatrul. Tâlcul poveştilor din piesele sale, era pus să rostească
acel adevăr simplu: sănătatea, voia bună, pacea sufletului şi iubirea celor
apropiaţi sunt întotdeuna de preferat arginţilor şi aurului. Tot citind în
adolescenţă, cam tot ce îmi cădea în mână, bucuria descoperirilor mele, trecea
printre cei dragi „precum plugarul poftitor de cină,/când ziua-ntreagă-n
ţelină-i trag boii” (Odiseea, C 13, v. 47-48). Ce ne rămâne în urmă? Poate ar
trebui să-ţi răspund precum poetul acela muribund al lui Lamartine: „Crezi că
lebăda care urcă spre soare, mai vede umbra aripii sale pe valuri?”. Dar,
numărul pildelor, al fabulelor, al metaforelor de care e capabilă viaţa să ni
le ofere e neînchipuit de limitat pe lângă aceste nenumărate invenţii livreşti,
care, atenţie! - poate însemna pentru toţi, calea pe care ne-o arătau cărțile ce ne vorbeau
despre faptele Apostolilor.
2. „Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac!” – aud dinspre Mare când
poposesc la țărmurile ei. De câte ori mă înfăţişez dinaintea mării, nu uit să
privesc în cele patru zări ale punctelor cardinale cunoscute şi să-i mulţumesc
lui Dumnezeu că mi i-a scos în calea copilăriei pe: E. A. Poe cu al său „regat
lângă mare”, unde „trăia odată, de mult, o fată/Pe nume Annabel Lee”; pe E.
Hemingway cu a sa nuvelă „Bătrânul şi marea” – spunându-ne tuturor – că „un om
poate fi nimicit dar nu înfrânt”; apoi pe H. Melville, explicând de ce cântecul
de ultim rămas al căpitanului Ahab, care se jeluia în plin ocean, va rămâne
emblematic prin cuvintele sale jeluitoare: „M-ai tras pe sfoară! M-ai tras pe
sfoară!” – şi – nu în cele din urmă, cum pot eu a-l uita pe R. L. Stevenson?
Nici un adolescent nu-i poate ierta gestul (fie şi scriitoricesc) de a-l arunca
pe bietul Jim Hawkins în grozăvia acelei mări misterioase, printre acei piraţi
cu cântecul lor halucinant: „Cinşpce inşi pe lada, lui/Io-ho-ho!/Lada
căpitanului”. Şi, cum să nu te cucerească unul care rosteşte atât de simplu:
„dacă lucrurile merg până la spânzurătoare, atunci ştreangul e pentru toţi,
auzi?” Iar după ei, au venit apoi alţii, care au împânzit zările şi amintirile
mele. Azi, unele chiar exagerate.
3.
Mereu m-am tot gândit la acea fantastică
discuţie surprinsă de Raskolnikov (“Crimă și pedeapsă” – de F.M.Dostoievski), în acel local de mâna a
treia. Scena are loc după prima vizită la cămătăreasa Aliona Ivanovna, când
amanetează în schimbul a două bumăşti, inelul dăruit de sora sa Dunea. Discuţia
aceea nu e mai puţin fantastică decât convorbirea nocturnă a câinilor
cervantereşti din „Don Quijote”. Căci dacă e straniu să auzi patrupedele
vorbind cu glas omenesc, nu e mai puţin straniu să-ţi asculţi propriile
gânduri, rostite aşa ca din senin, de gura altuia (fie și sumegând de furie
împotriva a tot ce ai realizat, parcă, împotriva voinței lui!). Spune autorul
lui Raskolnikov: „Cât de ciudat se împleteau aceste vorbe cu gândurile lui”. Nu
ştiu de ce, aceste imagini se împletesc cu cele ale lui Geordano Bruno (care
credea), şi cele ale lui Galilei (care ştia). După cum se ştie, primul a ars,
iar al doilea a retractat tot ce susţinuse cu ştiinţă în faţa judecătorilor
săi. Ei, bine! Ce-l făcea atunci pe Andersen (autorul fetiței cu chibrituri) să
susţină cu tărie că, din durerea cea mai aprigă poate ţâşni bucuria? Ar trebui
să-i verific susţinerile lui Bulgakov sau poate, să-i mai întreb şi pe alţii.
Sau mai bine, să procedez ca Trigorin din „Pescăruşul” lui Cehov, cel care, la
vederea pescăruşului ucis de arma lui Konstantin Gavrilovici a exclamat: „Ah,
da... Mi-a trecut prin minte un subiect... Un subiect pentru o scurtă
povestire”. Şi urmează să spună povestea cu malul unui lac „al codrilor
albaştri” şi fata care şi-a petrecut acolo copilăria. Dar, întâmplător (şi în
povestea asta), apare un om şi, „din plictiseală” îi distruge viaţa ca şi a
acelui pescăruş. Şi aici, cititorule, trebuie să cădem amândoi asupra unui
aspect al discuţiei noastre: e viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau
unul de investigaţie ştiinţifică? “Criticul
meu anonim” -știe, că de și-ar declina identitatea, l-ași face de toată ocara, într-un dialog
cinstit. Aici (îi
propun), va trebui să mai reflectăm şi noi, ca acel Ivan Bezdomnâi, poetul,
din „Maestrul şi Margareta” – căruia nimeni nu-i putea lămuri în singurătatea
sanatoriului în care fusese adus cu forţa, cele deja întâmplate: „...şi totuşi,
individul ştia dinainte că lui Berlioz i se va tăia capul?! Cum să nu intri la
idei?” (pag.143). Dar, tocmai aici e sarea şi piperul (profesorul acela
misterios, care prevăzuse toate acestea), era un om care îl cunoscuse personal
pe Pontius Pilat - din ceea ce povestea. V-am lansat, deja, întrebarea: M-ați
văzut pe mine cu piroanele bătute în cuvinte? Atunci, cele trei cărți de
comentarii literare, însumând peste 150 de scriitori contemporani, asupra
cărora m-am aplecat, spre a le ușura zborul către cititori, E CRUCEA MEA. A ta, anonimule critic, care e? S-o comentăm
împreună, așa cum spunea Gabriel Garcia Marquez: că nu ești de nici un loc
atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în opera ta. Sau, cum profețea J.L.
Borges: în veacul acesta care nu percepe de obicei altă izbândă, poetul are curajul
de a propune o lirică fără mister. Și, atunci? La ce vă mai aplecați voi,
criticii mei? Pentru a judeca pe cineva, trebuie să-i citim cam tot ce a
publicat. Dar știu că vă e greu să faceți asta, mai bine înjurați cum vă vine
la gură. Vorba lui Marquez: astfel veți participa și voi, la delirul colectiv
(vezi p. 234 din “Un veac în singurătate”).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu