2. Peripeţii şi vorbe…
Motto:
„Cum pot să intru-n război? Duşmanii au armele mele”.
(Homer:
„Iliada” C 18 v.180)
Deşi soţia credea că drumul
de la Scorţoasa la Negoşina, prin zona parcurilor petroliere nu era cel bun, ales de
mine, totuşi am riscat să o iau dea dreptul, chiar dacă (spunea ea), mai bine
ar fi fost să aleg calea spre Căneşti şi, de acolo, să o luăm pe jos cca. 2 km ,
până în satul socrilor mei (decedaţi, demult), unde îmi aveam cutiile cu albine
prinse sub nămeţii zăpezilor căzute în acest sfârşit de ianuarie, 2014. Deci:
cu Dumnezeu înainte! - cum spuneam, în primul episod. Am ales prima cale. Numai că, la prima răspântie cu nămeţi sfârtecaţi de roţile maşinilor grele ale OMV
Petrol, am clacat. „Am pus-o de mămăligă”, mi-am zis. Am reuşit cu ajutorul
lopeţii din plastic (o cumpărasem din talciocul de la Crâng , la plecare) să ne croim drumul, mai departe. Spre un al doilea popas,
pe care l-am trecut cu ceva trudă, din nou, alt impas de trecere. Noroc cu lopata din plastic. Ce-i
drept, a mai împins şi frate-meu, şi soţia, de la spatele maşinii, altfel m-ar fi
aruncat în lateral spre troienele imense. Apoi, ceva mai târziu, în timp ce conduceam, atent, printre
nămeţii făcuţi de cupa Wollei care desfundase drumul cu câteva zile înainte, îl
aud pe frate-meu:
- Iarna nu-i ca vara… Râdeam noi de vorbele astea, da, uite că ne-au
ajuns acum.
- Dar nici ca în poezia lui Alecsandri ori Bacovia, am replicat eu, ca
să mă încurajez, pe mine, în primul rând.
- Adică vrei să spui că Bacovia nu avea dreptate? – mă întrebă soţia.
N-ai văzut cum ningea în noaptea de sâmbătă spre duminică? Era chiar potop
înapoi şi-nainte, cum scria în poezia lui.
După cum pricepeam eu, ai mei se puseseră cu armele mele (poezia) să mă
provoace la un război al vorbelor. „Ei las’ că nu m-oi face că nu pricep”,
mi-am zis, în sinea mea. Şi, cu voce tare:
- Aveţi dreptate, dar toţi aceştia, de la Alecsandri la Coşbuc, Goga, Şt. O. Iosif, Blaga sau câţi alţii… au cântat iarna
ca pe o iie purtată la horă de cea mai frumoasă fată. Bacovia ne-a adus cu
picioarele pe pământ. Nichita, mai prin cer. Fiecare a căutat să ne zugrăvească un
altfel de tablou. Mai mult sau mai puţin fericit. Ca pe o binecuvântare pentru
cititori...
- Eu nu cred că toţi poeţii au cântat iarna ca pe o binecuvântare… a
spus soţia. Dacă-mi aduc aminte, Arghezi a scris o poezie, care ni se
potriveşte, acum. „Stupul lor”, se
numea, o citeam la lecturi obligatorii:
“Stupul lor de pe vâlcea
Stă
pitit într-o broboadă
De
trei plopi înalţi, de nea,
Pe o
blană de zăpadă.
Prisăcarul le-a uitat
Şi-a căzut şi peste ele
Iarna
grea ca un plocat,
Cu
chenar de peruzele…”
- Şi chiar crezi că Arghezi, a trăit toate astea? – îl aud pe frate-meu
Nicolae.
- Arghezi a scris multe poezii cu iarna. Îmi amintesc câteva: Viscolul,
Ninge, Colindeţ, Drum în iarnă, Zăpadă, Cetatea medievală, Iarna blajină… Acum,
dacă suntem corecţi, o fi iarna o cergă sau velinţă, dar numai pentru
semănături, că pentru om înseamnă o nenorocire. Pentru bătrâni, chiar,
apocalipsa. Unii spun că albinele rezistă în stupi şi 7-10 zile, alţii că e o
nenorocire dacă zăpada, pe deasupra, se transformă într-o crustă de gheaţă. Una
peste alta, nu e o aşa nenorocire pentru cutiile cu albine care au și podișorul
cu sită de plasă, doar să nu se transforme zăpada în apă la urdiniş şi, de ger,
să îngheţe. Asta vreau eu să aflu, acolo, la faţa locului. De ce crezi că n-am
prea dormit nopţile astea?
- Eminescu o fi scris despre iarnă?, îl aud întrebând, pe frate-meu.
- Păi, să-mi amintesc... Pare-mi-se, a scris, așa, tangențial, ceva, cu iarna.
Pesemne nu i-a plăcut anotimpul.
- „Ce te legeni…” , nu e o poezie despre iarnă? – mă întreabă soţia.
- E şi nu prea e… Are doar un singur vers care aduce cu cel al
preşedintelui nostru, cel de care amintea frate-meu. „Iarna-i ici, vara-i
departe,…”. Mai multe versuri, adică, toate sunt două, se găsesc în „Revedere”:
Iarna viscolu-l ascult/Troienind cărările… În rest, mai apar ceva noţiuni, despre iarnă,
folosite doar ca epitete. „Că sunt bătrân ca iarna…” ca să nu mai spun că-n „Povestea
teiului”, acel… troieni-va/teiul floarea-i peste noi, nu are nimic de-a
face cu iarna. Ori, în „Făt frumos din tei”, când spune: „Calul ei cel
alb ca neaua…”, vedeţi voi ceva despre iarnă, aici? Sunt multe de spus…
- Mie mi-a plăcut, pe vremea când îl citeam pe Eminescu, cele scrise
despre toamnă. Îmi amintesc de versurile din „De ce nu-mi vii”, unde a
cântat toamna folosind imaginea aceea impresionantă din ultima strofă, cu
frunzele rătăcind pe drum, lanurile pustii, tristeţe de te înfioară…
Nici nu-și termină, soția, fraza, că la o curbă văd două maşini grele ale
Petrolului, abandonate pe dreapta. Trag de volan, să mă strecor prin stânga
lor, dar zăpada mă fură şi nimeresc în gaura făcută, mai înainte, de
mastodonţii de la dreapta mea. Dau înainte, dau înapoi… neam! Par că am eşuat
definitiv.
- Unde te grăbeşti, omule!, îl aud pe unul dintre şoferii mastodonţilor
de pe margine, că mi se adresează prin geamul automobilului. Vrei neapărat să
tai porcul la ţară?
Cobor cu greutate, strecurându-mă printre o portieră deschisă 10 cm , din cauza noianului în care m-a împins îngustimea drumului.
- Domnul meu! – mă adresez celui care mă interpelase prin geamul
autovehicolului. Am stupii blocaţi sub zăpadă şi vreau neapărat să ajung la ei,
că, poate, asta va fi şansa lor.
- Băieți!, l-am auzit, glăsuind
tare. Omul ăsta vrea să ajungă la stupii săi. Hai să-i dăm o mână de ajutor!
Nici n-am apucat bine să intru din nou în mașină, că mâini de fier, hotărâte,
m-au dat înapoi, cu mașină cu tot, până au curățat, cu ajutorul lopeții mele
folosită pe rând, drumul, de zăpadă. Apoi, mi-au făcut semn să pornesc mașina și
să iau pieptiș, colțul acela troienit. I-am simțit în spatele mașinii cum
ajutau cu mâinile la împingerea ei, tot înainte. Am trecut cu brio și de acest
obstacol, datorită și acelor oameni adevărați. Când am simțit că nu mai e nici
un pericol, am coborât și le-am făcut semn cu mâna, a mulțumire.
- De-aici, mai departe, nu mai ai probleme, mi-au strigat. Cunoaștem
zona! O să te întâlnești cu un buldozer cu lamă, pe care l-am chemat, în ajutor, pentru
noi. Sigur, o să ai drum asigurat de șenilele sale. Mergi tot înainte!
Le-am făcut semn alor mei să-și reia locurile în mașină. Cât timp e
viață e și speranță, spunea cineva. Dar, mă întrebam, ce-ar fi fost fără acești
minunați șoferi, rămași, acum, pe marginea drumului? Altădată voi cumpăni îndelung
când voi fi pus să iau o hotărâre de mare însemnătate.
Fără alte peripeții, am ajuns până în sat. Ne mai despărțea doar cca.
500 de pași până la albinele mele.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu