”Criticilor
“ mei… (anonimi) -2-
(care roade n-au
adus)
1. Mi-ar fi plăcut să intru în
dialog, nu cu niște buburuze, asupra căror, doar
îndrepți întrebarea ta și ele îți întorc scălâmbăielile dictate de un creier
atrofiat. Aceștia socotesc că nimic nu poate să se abată din calea Destinului
gândit de mințile lor adormite. Atât au citit ei și nu pot înainta în gândire,
mai departe. Le reamintesc că, totuși, oamenii sunt răspunzători de
nenorocirile timpurilor pe care le trăim. Celui căruia îi citeam, pe vremuri,
în „Luceafărul” (1980?), versurile din „Să fii prinţul”; „Pasărea
lyră”; „Iertarea mai târziu”... de pe vremea când „soarele devasta
pieptul unui taur celebru”, adică poetului Dorin Tudoran, Mirela Roznoveanu,
care mi-a fost „naşa” debutului meu în Tomis (1972), nu a mai publicat acel
pamflet scris de mine, prin care poetul mi-ar fi putut da o replică,
obligându-mă să intru în dialog. Un astfel de dialog, cu Liviu Ioan Stoiciu a
lansat, mai apoi, cartea ce mi-a adus premiul USR. Dar, îl citesc, totuşi, pe
blog pe Dorin Tudoran. Poemul dedicat lui Marin Preda, îl citisem integral, în
„Pasaj de pietoni” ediţia 1979. „Cântec de trecut Akeronul” (mai
apoi), mă vindecase de melancolia poeţilor care puseseră un „ultim pariu cu
vremelnicia” (Levitaţie întreruptă). „Cântecul de sfârşit”... „Şi
dacă”... „Cântecul nuielii!”... „Cântec de demult”... au
însemnat bucuria mea (în anii aceia: 79-80), de a sări într-un picior... Dar,
cel mai mult (fiind născut pe malul mării), strigam orizontului: „şi marea, cum
spuneai, marea/simţ pierdut al cărui zeu va fi fiind?” Ce ani! Acum „coboară
amurgul în cârjele lui de sticlă”. Nu mă luaţi în seamă: „asta e lectura
devorantă pe care o faci tu lumii astăzi”. Plânge şi acum „bunicul ăsta al
meu”, al tău, al vostru, al neamului ăsta, care nici nu mai ştie a plânge pe
ascuns. „Eu am povestit toate acestea/din următoarele motive:/din când în
când/în visele mele de noapte/apare acest bătrân/care a fost bunicul meu”
(Dorin Tudoran – “Câteva episoade neromanţate din viaţa bunicului meu”). Poem care a devenit interesant pentru a-l parodia (fragmentat), în
cartea mea „Niciodată parodii...“. Tu, cititorule (altul, decât anemicii mei
critici, hăhăitori), ai ochi bătuţi de ploi de privighetori, dacă nu înţelegi
cum poetul, i-ar fi dedicat patriei, tocmai, un astfel de cântec. Un cântec
sadovenian despre amara tristeţe a sufletului. Am spune, ca și Slavici, în
povestirea sa „O viaţă pierdută”: „...moş Mărian şedea pe ladă, jălind
patruzeci şi unu de ani din viaţa sa”. Pentru voi, criticii mei anonimi? Hai să
n-o dăm pe “inteligența” voastră brăzdată cu puncte-puncte, în textura prin care vă scremeți să vă
apărați scalpurile. S-a spus că autorul „Gurii satului” nu avea darul umorului.
O, ce foaier de gânduri se deschide de aici... Din fraza pe care tocmai am
citat-o, înclinăm spre un autor reflexiv şi moralist, cu alte cuvinte, un autor
grav. Din păcate, Dorin Tudoran, tocmai îşi închisese blogul când eu am vrut a
intra în dialog. Literatura nu a pierdut nimic. E ca şi cum am fi pe malurile
unui ţărm şi am privi spre orizont. Şi, ce aud? Nu poţi trezi lumea decât prin
cuvânt. Ce Homer, ce Vergiliu, ce Horaţiu? Ivan Turbincă, nu era decât un
cerşetor de tăcere la un capăt de pod, dar, clipa aceea l-a costat nebunia de a
învăţa alfabetul scriitorului de geniu. Un alfabet, în care numai şi semnul
crucii va rămâne adânc scrijelat în cuvânt. Zadarnic încercați a inventa unul
scălâmb.
2. Întotdeauna am plecat de la
premiza că, dacă am şti de ce ne-au adus mamele noastre pe pământ, cu voia
celui de sus (o fi avut şi El un rost în toate astea, nu?), atunci, poate ne-ar
fi mai uşor să judecăm atât viaţa cât şi pe ceilalţi. Motto-ul baudlerian,
sugestiv ales în eseul scris şi, care după cum spunea cineva, însoţea Albumul
artistic al poeților tineri, din 1984, îți
va sigura, doar ție cititorule prea atent, şi templul la care ochii
noştrii tot caută un leac al cuvintelor ce îi făgăduiră până şi fierarului
Ilmarinen (din epopeea populară finlandeză Kalevala),
cam ceea ce, în secret, autorii de geniu au deţinut. Tot Kalevala povesteşte, cum bătrânul Väinämöinen s-a rănit grav pe
când construia o barcă. Atunci a început să ţeasă el farmece, asemenea tuturor
vracilor magicieni: „Spuse vorbele de vrajă,/ Lungi descântece rostit-a,/
Potrivi cum se cuvine/ Preaascunsele cuvinte... ce i-ar fi închis şi rana”.
Dar, scriitorul ca şi omul ştiinţific, trebuie să îndure o lungă tăcere pentru
a vorbi. Priviți la voi (critici anonimi), cum vă ia gura pe dinainte! În acest
mod, planeta pare să-şi fi înscris povestea lăsată nouă, spre descifrare. Nu-i
prea mult? Oricum, întrebarea e prea grea pentru refulările voastre, căci
pentru cel care se simte cu musca pe căciulă și cel mai nevinovat cuvânt al
meu, e o piatră aruncată din tun.
3. Şi acum, câteva cuvinte
necesare celor prinși în sarcofagul omului de ocară pe “postură” de critic
anonim. Patroclu, din „Iliada” lui Homer, i se înfăţişase lui Ahile, după
moarte, întreg şi nevătămat. Ba, chiar vorbindu-i: „Dormi şi de mine uitata-i
cu totul Ahile? ...De-asta zadarnic mă vântur la poartă pe lumea cealaltă”. În
traducere: gânguritele voastre vorbe (criticii mei anonimi), nu au în
conştiinţa celui care vă citește, această ipoteză a prezentării sufletului, în
„chiar trupul său dinainte”. Întoarceți-vă la personajul numit Vasile Beldiman,
al lui Mircea Eliade, din povestirea „Ghicitor în pietre”, cel care spunea:
„Sunt oameni care citesc în stele sau drojdie de cafea, sau în boabe de porumb.
Noi, Beldimanii, citim în pietre...”. Pentru că, omul, niciodată nu se aşează
la întâmplare în faţa pietrelor care îi atrage privirea, şi-l face să şovăie cu
gândurile, dinaintea lor. E ca o spovedanie nemărturisită, şi nici măcar,
dorită. O mărturisire a sufletului care nu comunică deloc cu trupul celui din
care se desprinde. Altfel, în urma sforăielilor horcăite pe nas, de cei care mă
tot trag de șireturi (crezându-se niște omizi devoratoare de orice scriere),
vom asculta căzând în gol, doar aiuritele lor cuvinte... cum ar fi
spus Ion Caraion: „din noi în noi, ceţos comunicate”. Pentru că de ar mai
continua așa, mujicul anonim ar fi în stare să-l mănînce, de viu, și pe
Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu