100. Cântecul amar al amintirilor

   Ţaţa Vasilca, locuia în mijlocul acelui cartier din sat (al celor proveniţi de la Dunăre), cam pe unde e şi acum, fântâna. Drumul nostru, al copiilor care umblau pe la şcoală, trecea prin faţa casei ei. Ne ridicam respectuoşi băştile din cap şi îi dădeam bună ziua, aşa cum ne învăţaseră părinţii. Ţaţa Vasilca, era o femeie văduvă care îşi creştea cei doi copii, pe Nicu şi Gică Dima, după puterile ei. Întrebam acasă pe ai mei:

- Ţaţa Vasilca, n-are şi ea, bărbat, cum au toate femeile?

Mi se explica, mai pe ocolite, mai pe direct, că, da, avusese bărbat. Şi, ce bărbat! Dar, îl înrolase în război şi nu se mai întorsese. Nici că a murit pe front, nici că trăia pe undeva, ţaţa Vasilca, nu aflase. Ţaţa Vasilca îşi iubise bărbatul. Tot satul ştia cum îi gătea ea calul, cu ocazia întrecerilor între flăcăi, şi cum, după aceea, se afişa alături de Costică Dima, în tot satul, după victoria acestuia. Nu primise nici o veste de pe front. Ziarele, care mai anunţau, din când în când, despre moartea ostaşilor noşti pe frontul rusesc, nu-i aminteau numele. I s-a dat în cărţi, în bobi, ba s-a dus şi la vrăjitoare: nici o veste. Unii (aşa mai sunt câte unii) mai râdeau, pe la colţuri. Se auzea că a fost mai întâi prins prizonier, că, după ce ai noştri au întors armele împotriva nemţilor, prizonierii n-au mai fost lăsaţi să plece. Ba şi mai ceva: venise un zvon (asta mult după terminarea războiului), cum că soldatul Costică Dima, ar fi fost zărit într-o gubernie rusească, unde lucra la extragerea cărbunilor din mină, şi că era însurat cu o rusoaică. Că ar avea şi două fetiţe cu noua lui soţie de pe alte pământuri. „Într-adevăr, e cam greu să înţeleagă omul unde sfârşeşte la tine dragostea şi unde începe ura” – îi zisese prinţul Mâşkin lui Parfion Rogojin, având în vedere că amândoi iubeau şi ţineau atât de mult la cea care se chema: Nastasia Filippovna. Aşa şi cu ţaţa Vasilca. Nu-i de mirare, că ura, la auzul unor astfel de veşti nenorocite, îi luase minţile. A întrebat la raionul Negru-Vodă, a umblat câteva zile pe la „plasa” Medgidia, pentru a afla câte ceva despre soarta bărbatului ei. În zadar. Destinul bărbatului ei, părea hotărât pe meleaguri străine definitiv. „Destinul este de fapt, porţiunea de timp pe care ne-o îngăduie Istoria” – scria Mircea Eliade. I s-a ridicat un mormânt cu cruce de piatră, cum creştineşte, şi alte familii aflate în situaţia ei, ridicaseră în cimitir. Dar, tot n-a renunţat ţaţa Vasilca. A ajuns la Bucureşti şi a cerut guvernului de atunci, să-i afle cam pe unde s-au pierdut urmele bărbatului ei, altfel, promitea tuturor, că va străbate drumul pe jos, până în Rusia, dacă nu, chiar până în Siberia, să afle de una singură, cât adevăr şi câtă minciună se învârtea în jurul omului ei. Citind „Donul liniştit” de Mihai Şolohov, pe vremea când urmam şcoala în sat, într-o bună zi, întâlnind-o pe ţaţa Vasilca, mi-am permis să-i ţin calea:

- Ştii mătuşă, când unul ca Pantelei Prokofievici, despre care am citit recent într-o carte rusească, fu mobilizat la oaste, acesta şi-a luat în grabă rămas bun de la bătrâna lui „apoi îngenunchind, se închină de două ori până la pământ în faţa icoanelor şi glăsui: „Rămâneţi sănătoşi, dragii mei! Mi se pare că n-o să ne mai vedem, a venit ceasul din urmă. Şi iată ce poruncă vă las eu: treieraţi grânele ziua şi noaptea, căutaţi să isprăviţi totul până în ploi”. Deschisesem cartea şi îi citeam direct din carte. A plâns cu lacrimi ţaţa Vasilca, la cele ce auzise, acolo în carte.

- Ptiu, să te bată Dumnezeu de copil, să nu-ţi fie de deochi! Copil deştept are maică-ta! Să vii şi să-mi mai citeşti. Poate scrie prin cartea aia şi despre ai noştri… Să cauţi puiul meu şi să mai vii să-mi citeşti.

  Am plecat de la ţaţa Vasilca cu sufletul greu. Să tălmăceşti o poveste demult întâmplată, înseamnă s-o proiectezi în afara ta. Omul acceptă moartea, dar nu se poate împăca, cu ea. De aceea, de cum pătrunzi într-un cimitir, un sentiment de înţelegere şi împăcare deplină ţi se cuibăreşte în suflet. Nu poţi să meditezi oricum şi să mai oferi unuia şi altuia, şi soluţii, ca în cazul ţaţei Vasilca.

- N-o mai amărî şi tu, mi-a zis tata. Destul i-au amărât zilele, soarta. Despre soartă, mai ştiam câte ceva, de la mama, pe vremea când ne spunea poveşti. „Ce n-au făcut împăraţii aceia, voind să aibă copii. Au făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; au umblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii, dar în zadar. Se vede că aşa le era soarta”. Dacă era aşa, soarta asta, fusese, cât se poate de crudă cu ţaţa Vasilca. Dar, câte femei nu avuseseră cam aceeaşi soartă de după război? Să conteze în viaţă şi sfatul unora, care tot ne spun: „nu contează în viaţă, decât un lucru: să înveţi să pierzi”? Şi, m-am întrebat, mai tot timpul de atunci: când va avea timp Dumnezeu, să ne dea şi nouă, liniştea şi pacea sufletească, după tot ce ni s-a luat?