9. Azi: Ion
Mureşan
- Cuvânt
înainte:
Laurenţiu Ulici era convins că anumite mutaţii (în metamorfoza
limbajului poetic – fireşte) l-a poeţii tineri, era doar o încercare de evadare
din „pavilionul” clasicilor şi luptau (fiecare) cu armele lor, pentru un
„caracter experimental”. Criticul, era de părere, că generaţia sa, funcţiona
„ca o probă de microfon înaintea unui recital de pian”, încât (nu ştim cu ce
etalon măsura cele spuse) „atât de mare ar putea fi diferenţa dintre dintre
experimentul de azi a lui Mircea Cărtărescu şi poezia lui viitoare, ca să dau
un exemplu de mare promisiune”. Un exemplu de mare promisiune (şi o puteam
cataloga ca pe o mare profeţie) era, să-l fi dat exemplu pe Ion Mureşan, aşa
cum, Daniel Cristea Enache a făcut-o în zilele noastre, scriind într-un
articol, că doi-trei poeţi s-au desprins, deja, de restul plutonului de poeţi a
zilelor acestea, printre care unul dintre ei, este tocmai cel despre care
amintim aici. De ce ar fi trebuit L. Ulici să-l desprindă din generaţia
tinerilor ce publicau între anii ’70 - ’80 ? Pentru că, spunea (mi se pare), în
„Prima verba”, că dacă nu-l admirăm pe poet pentru versurile ce le scrie, în
schimb, ar trebui să-l admirăm, pentru dragostea de poezie. Pentru că (tot el
spunea): sinceritatea este şi calitatea de bază a poeziei.
- Eu, despre Ion Mureşan:
Înainte să fi primit, în 2011, premiul
pentru cea mai bună carte de poezie din partea USR, iar la sfârşitul anului
2012, când a obţinut premiul Academiei Române, îi întâlnisem numele pe blogul
poetului Liviu Ioan Stoiciu, într-o dispută a poetului cu scriitorul Ion
Groşan. Nu ştiam cine este. Am căutat pe internet şi mi-a atras atenţia poemul
numit, chiar aşa „Poem”, postat de cineva, cu explozia celui care a descoperit
capodopera în poezie. Măi să fie! – mi-am zis. După „vai săracii, vai săracii
alcoolici,/cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună”, eram ca şi convins, că
Dumnezeu, în marea lui bunătate, nu se opreşte aici şi-mi va oferi o băutură şi
mie, pe cinste! Şi, l-am persiflat (fără suport) prin următoarele cuvinte,
postate atunci, la comentarii. Data: 31 martie 2011. „Alo! Domnu’ poet
Mureşan! Mai dă bre încă un rând, e secetă pe aici, plătim noi. Ăştia,
ascultătorii dumneavoastră! Aha: orele-s suspendate la chemarea mea!? Apoi,
atunci, convocare generală în amfiteatrul poeziei. Eu chiar sunt Călin File din
Poveste. Să te vedem pe mata. Eu chiar am scris că eşti om serios”. N-am crezut
că va face cu degetul o gaură în peretele Raiului şi va da de băut, de ziua lui
onomastică, pe muzica Adei Milea la Casa Universitarilor din Bistriţa. L-am
regăsit, mai apoi, în Antologia lui L. Ulici la pag. 379 cu 8 poeme. Citindu-l,
mi-am zis: Iartă-mă poete pentru necuviinţa mea (ştiu, ajunsă şi la urechile
domniei voastre) dar, mai dă-o dracului de profeţie, că la cârciumă, bre, se
dezleagă toate limbile.
- Autoportret:
(reconstituit prin imaginile unor versuri,
din toate cele 8 poeme publicate în
Antologie)
V-am
spus un mare Adevăr în „Poemul despre poezie”, cum că: toată viaţa am adunat
cârpe să-mi fac o sperietoare. Ascuns sub pat îmi desăvârşeam lucrarea,
numărând sticle după sticle, îngrămădite pe stiva de pantofi vechi. Nici de-al
dracului nu mai urlu acum de spaimă, după ce am prins adevărul pe care vi-l
spun: poemul acesta al meu, e ca un măr acru în gură. V-am văzut cum v-aţi
holbat cu toţii: ce petrecere, ce ochi (mai roşcaţi decât blana unei vulpi), ca
nişte băi de nămol părăsite, lucind ca metalul coclit, aveaţi, stimaţi
domni frumoase doamne domnişoare! Nu vorbesc în numele voluptăţii, dar
lucrurile le ating, precum aveţi voi, viziunea unei păsări deasupra unei mari
grămezi de fructe. De ce oi fi crezut eu, că poetul e ca un iaz vânăt toamna,
când îi strigam tatălui să rămână între lucruri utile, fiindcă eu, oricum, tot
voi pleca cu nebunii pe malurile râului la cules de potbal. Potbal, din care ai
mei făceau vinul tare şi bându-l credeam că voi dansa frumos sub nişte felinare
umbroase, cu tot felul de arătări ce mi se arătau în vis. Ţin minte: sora mea,
aplauda veselă, crezând că, aşa, deodată, am reuşit să vorbesc despre tot felul
de tâmpenii cu două voci în gură şi un borcan de iaurt în braţe. Ca să văd, ce?
Mutra măcelarului după închiderea prăvăliei, plângând? Adică, eu, îmi pun
grumazul între lucru şi cauza sa (ca şi cum aş pune gâtul poemului pe butuc).
Mă credeţi nebun? „He, he, mâine dimineaţă voi prinde un câine roşcat de un
picior şi rotindu-l ca pe o elice deasupra capului, veţi înţelege că trăiesc o
întâmplare teribilă. „He, he, mâine dimineaţă voi prinde un câine roşcat de un
picior/şi rotindu-l ca pe o elice deasupra capului/cu adevărat o să mă înalţ la
cer” (mă imită poemul). La cer... la cer... cer... er... de unde Doamna aia în
rochie colorată de bal, va deschide uşa, de parcă ar deschide gura unui câine
şi începe să mă latre: ham ham ham...
4. Autoportret la tinereţe
(parodie după poemul cu acelaşi titlu de Ion Mureşan)
de Tudor Cicu
Trebuie tată să rămâi în ţoalele tale
Ce să mai cauţi în copilărie cu aceste picioare păroase-n
lighean
Eu voi pleca cu nebunii pe malul râului
Frumoasa Doamnă îmi plânge pe umăr
Pentru Dumnezeu: n-am să plec prea departe
Doar la cules de potbal.
Trebuie tată să rămâi printre dulapuri şi scule
Pe grămada de pantofi vechi
Stimaţi domni frumoase doamne voi barabule!
Când eu, în podul casei voi trage chiuind, cu furtunul din
vin
Ca să exprim acel sunet fantastic, tăios
Când numele se izbeşte deasupra celui pe care îl denumeşte
E tot ceea ce vom zări sub fânar
La felinarul umbros.
Eu, trebuie să exprim acel sunet de bici
Când numele mi se va izbi de ceva...
Trebuie tată, să rămâi. Să rămâi între lucrurile tale
Pentru că într-un vis
Când voi da la toţi de băut poezie
De nici Dumnezeu, în marea lui bunătate nu se opreşte aici.
Face cu degetul o gaură în peretele Raiului
Şi le va spune o vorbă:
Mai daţi-l încolo, de vis!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu