287. Tinere condeie - "avântate odinioară", în Antologia lui L. Ulici

                                                  Azi: Liviu Ioan Stoiciu

1. Cuvânt înainte:

Vorbind despre unele semne şi mutaţii în poezia tinerilor născuţi după 1950, Laurenţiu Ulici îi radiografia direcţiile spre „o poezie nouă”, atrăgând atenţia că „toate aceste semne ale unei posibile poezii noi nu trebuie luate altfel decât ca intuiţii”. Incluzând, pe cei mai reptezentanţi, sub coperţile unei antologii a poeţilor tineri, Laurenţiu Ulici atrăgea atenţia asupra unui „veritabil cap de pod spre o nouă poezie românească”. În ce măsură, poezia de începuturi a acestor tineri poeţi, exprima o fază de tranziţie spre ceva „deocamdată imprevizibil”, încercăm (noi acum) prin intermediul parodiei să le determinăm „pecetea” cu care au pătruns şi rămas în conştiinţele noastre.

 2. Eu, despre Liviu Ioan Stoiciu:

Am dat de numele lui, în Antologia lui L.Ulici, la pag. 517, cu 8 poeme. S-a oprit şi în Buzăul nostru prin iulie 2008, căutând un vechi prieten la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău: e vorba despre poetul Marin Ifrim. Fiu de cantonier, orfan de mamă de la un an şi jumătate, Liviu Ioan Stoiciu mi-a atras atenţia prin „Cartea Zădărniciei”, recent apărută, atunci în 2008 şi dăruită cu autograf (fiindcă tocmai mă nimerisem şi eu, din întâmplare, pe la prietenul Marin Ifrim). De la acest gest, şi această carte, am pornit năvalnic prin biblioteci, căutându-i cărţile de poezie pentru a descoperi o fire boemă, un inconformist în imposibilitate de a se împăca nici cu sine, nici cu ne(o)comuniştii. Adică un poet original, care se revendică de la însuşi Homer şi cu armele cuvântului violentează realitatea „în maniera lui Sorescu” (l-am citat pe prof. Ion Rotaru). Pentru alte 2 cărţi, negăsite prin biblioteci, i-am făcut o vizită poetului, acasă, în Bucureşti. Nu ştia, şi îmi place să cred, nici nu bănuia, că prin 2011 avea să-mi apară o carte de 245 pag. despre poet, o carte scrisă ca experiment eseistic, cotrobăind prin subteranele poeziei sale şi ale literaturii universale. Dacă despre „La Fanion”, Florin Mugur spunea că „e o carte de amintiri din copilărie”, despre ultima sa carte de poezie „Substanţe interzise” se poate spune că e o carte de amintiri apocaliptice, cu spaimele şi prorocirile avute la anii maturităţii.

3.  Autoportret

(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cel 8 poeme  publicate în Antologie)

La Cantonul 248, prima imagine vie era a cantonieresei cu un fier de călcat cu cărbuni în mâini. Eu, eram în vis la ea, interpret acolo şi îi prindeam fluturi cu şapca de elev. Apoi, pe şină, la Cantonul 248, cine bate sapa: tata!... tocmai, are de făcut cuiburi de fasole. Şi, atunci, am auzit-o pe cantoniereasă: bă, cine bate, nu e tata, e înaintaşul în literatură, care bate darabana. Dar cine să-mi ia în serios toate prostiile, vai, însă de imaginaţia mea. Seara când sosea de la serviciu, tata îmi viziona visul (îmi ciocănea capul) şi lăsa să-i picure, teatral, o picătură din inimă pe plita fierbinte, de sfârâia, sărind şi instantaneu zicea: „vezi, aşa şi cu poezia...” Numai că, pe urmă, tot eu, fugi şi adă apă (din ceruri), refăceam totul în urma lui şi stropeam imaginea visului şi o adunam picătură cu picătură în pahar şi o beam: „sărut mâna creaţie!” Dar, odată am căzut de pe cal (galopam în bibliotecă) eram elev la 13 ani şi, sâmbăta de la internatul oraşului, făceam naveta spre casă, şi pur şi simplu adormeam în tren, de treceau pe lângă mine, ăhă... şi mama staţiilor! Trebuie să ştiţi că era un cal, cu burta plină de cărţi. Ma-mă, ce mai îl călăream în vis şi tata îmi dădea câte o palmă teribilă, şi mă trezea: „că nu de poezii cheltuie el cu mine la liceu... Ia seama, bei poezie, apoi, dacă şi apa chioară dă lecţii (de morală), ce să mai spun?” ... Pe urmă, zarzărul a tot înflorit şi eu am început să mă iau în serios, ghicind în plumb topit cuvintele.

4. Când am căzut de pe cal

(parodie după Liviu Ioan Stoiciu)

                                  de Tudor Cicu

Când am căzut de pe cal

Pur şi simplu: dormeam în bibliotecă.

Cartea-mi căzuse pe piept.

Şi, m-am trezit în tren

Visând – ăhă! Şi, mama staţiilor...

Şi staţiilor, înfulecate ca de balaurul, ce ronţăia şinele

Voi credeţi, acuma, că mint? Băă...

Până şi mama păsării pasărei,

Cea cu clonţ ca de rubin, striga la mine:

„- Te dau pe mâna miliţiei!”

Şi, coboram.

Tata mă aştepta la barieră:

- Mă, adormitule, mă... unde

scrie... aici, că Poezia te-a trimis la studii!

Şi îmi dădea o palmă.

Să se dea bărbat în faţa Cantonieresei...

„- Atenţie, bă, la tren... ăsta trece,

Cantoniereasa, cu mine rămâne”.

...Cât despre poezie, nu de aia am cheltuit eu

Să te văd falnic, stejar la Canton,

Ca pe Ştefan cel Mare pe cal!”