288. Tinere condeie - "avântate odinioară" în Antologia lui L. Ulici (azi: Ion Stanciu)

                                        4. Azi: Ion Stanciu

1. Cuvânt înainte:

„Ce se întâmplă însă cu poeţii care, fiind de aceeaşi vârstă cu cei de mai sus (vorbea despre cei născuţi după 1950 – n.n), au debutat mai devreme, au mai multe cărţi, s-au impus altfel, parcă mai singuri, în peisaj?” – scria Laurenţiu Ulici în „Antologia poeţilor tineri...”, urmând a înşirui o seamă de poţi, printre care zăresc şi numele buzoianului Ion Stanciu. „Diferenţele, nu de timbru şi de manieră personală subînţelese, ci de viziune asupra poeziei sunt suficient de apăsătoare pentru a îngădui prezumţia de alteritate la nivelul poeticii” – consemna maestrul Ulici. Ion Stanciu debutase cu volumul de poezie „Despre uimire”, în 1975, apoi cu „Fiinţa concretă”, 1979 şi atrăsese atenţia criticului. Dar, în 1976 primise Premiul de debut al USR pentru volumul de versuri „Despre uimire”. Ori, nu de aceea, Laurenţiu Ulici pariase pe poetul buzoian, ci fiindcă Ion Stanciu i se păruse „o mare promisiune a generaţiei tinere...” (L.Ulici: Prima verba, 1978, p.12). Atunci sunt îndreptăţit eu, acum, să mă întreb (cu prudenţa unuia ca Moromete): măi, ce încurcătură! Ce nenorocire se prăvălisee peste această fiinţă poetică, de numai scrisese o carte de poezie, ani întregi, adică, hăt!... până la „Constelaţia miresmei” în 2008?  

 2. Eu, despre Ion Stanciu:

L-am regăsit pe poet, şi  în Antologia lui L.Ulici, la pag. 505, cu 7 poeme. „Despre mine nimic nu-ţi aminteşte şi nu-ţi poate spune iarba” (Ion Stanciu: Troiţa). L-am cunoscut prin 2005, în biblioteca de  la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, unde mentorul lansărilor de carte,  e vorba despre poetul Marin Ifrim, mi-l prezentase ca pe singurul poet buzoian deţinător al unui premiu USR, dar nu-mi putea dărui vreo carte a maestrului Ion Stanciu, deoarece nu deţinea în bibliotecă niciuna. Cu prima mea carte de poezie „Cu marea în suflet”, 2005 – de la acea lansare – a urmat alte 4 cărţi ( un roman, un volum de povestiri, o nouă carte de poezie şi un volum de comentarii literare în care nu e cuprins niciun eseu despre Ion Stanciu, pentru că, până la acea dată, poetul nu mai scrisese nimic). Abia în volumul de critică „Asediul cuvintelor”din 2010, am comentat recenta sa carte scoasă „Constelaţia miresmei”, 2008: într-un eseu cu titlul „Un poet vizionar”. Ion Stanciu, trecea prin biblioteca sindicatelor de la Casa de cultură, pe la lansări de carte, lua cuvântul, dar rămânea pentru mine, în continuare, o enigmă. Aşadar, ce făcuse cu cei 20 de ani de tăcere, cu poezia? Străduinţa poetului Ion Stanciu din acele metapoeme (din 2008) era să biruie încă odată „timpul (care) se dilată până încremeneşte”, să reintre în spaţiul câştigat cândva pe merit, SĂ REDEVINĂ TIMP.

 

3.  Autoportret

(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cel 7 poeme  publicate în Antologie)

Atât cât trebuie acestor cuvinte să prindă viaţă, mi-e dat să trec, pentru că cerul satului meu Lanurile (fosta Nicolae Fleva) – unde m-am născut –, e prelins în graiul de taină. De aceea mă-ndemn să gândesc despre mine ca despre un cuvânt. Poemele mi le-am scris, deseori, în umbra cimitirului, când satul îşi scutura de pe crupă, cenuşa ruginie a frunzelor de porumb, când pentru fiecare clipă se trăgea (vreau să cred că pentru mine) însă, o salvă de tun. Nu-mi era teamă de nimic, pe atunci. Aveam în faţă doar bolovănişul astrelor şi, doar eram un tânăr poet. „- Ţâşneşte suflete şi spală ţărâna, le strigam crucilor din cimitire, curăţă uitarea îngrămădită în inima mea de tânăr poet, vizionar şi visător, ca Maiacovski, Esenin ori Labiş al nostru”. Şi, da! Să mă credeţi: cu sabia limbii mele am jurat să scot din cuvinte un leş de lumină şi prin el să privesc inspiraţia, în faţă! „- Fii primul, care venind spre tine însuţi să te întâmpine lumea!” Juram doar pe umbrele morţilor mei, pentru că, trebuie să ştiţi, sunt uneori ca o pasăre-din-nimic, la capătul unui cântec. „-Pleacă pasăre, în rai – i-am strigat- uşş!” Se urnea greu pasărea şi în cele din urmă venea o ceaţă care-mi răsfoia celulele ca pe o carte de ghiaţă. Se scria greu (cu schijă de crini), la umbra cimitirelor, aceste poeme. „Mâna care vorbeşte despre mână. Nu te îndeamnă la nimic (te auzeam ori nu te auzeam, Doamne!), dar pune umărul, să urnim împreună acest poem. Găzduieşte între malurile vocii tale vulturul!” La ora trei (după amiaza: trimis de-ai mei, cu sapa la prăşit) sirena, sus în ceruri, bătea un cui acestui tablou şi plecam spre casă, cu pumnii înfipţi în buzunarele paltonului meu vechi şi demodat, cu întrebarea, mereu răscolitoare: Se va găsi un vers să întrebe de mine?”  

4.  Amintire despre satul Lanurile

     (parodie după Ion Stanciu)

                                  de Tudor Cicu

Chiar din umbra cimitirului acesta - încremenit

pe care îl visez... ca o schijă de crin,

te-nfigi în melancolie.

Vântul şlefuieşte de ani piatra crucilor

dar lumea nu-şi schimbă cursul

de fel... Şi,

trece în uitare şi uimire umbrele înaintaşilor mei.

Ascultă-mă!

Odată cu satul, la Domnul în mânecă -

când îşi lasă la poarta cerului celestele-i sandale:

Se va găsi un vers să-ntrebe de mine?

Acum, tu, strigă-mă! Eu mă pot înţelege

Acum şi copacul creşte sub pământ,

pe unde ţâşneşte şi spală ţărâna...

Aici mă pot reconstitui mie, însumi...

Şi, chiar satului, ce-şi scutură crupa ruginie! A...

A frunzelor de porumb

la umbra cimitirului unde mi-am scris poemele.

Aplecată deasupră-mi, şi pasărea asta cobitoare

Nu-i decât o sapă înfiptă cu sete, de poet.

O aripă găzduită între malurile vocii tale

Ţâşnită ca frunza porumbului dimineaţa

pe aceste cărări fulguite-n uitare.

Dar această flacără vie,

frunză a porumbului! Împăturită de mine la sân,

în schimbul cuvintelor,

e sabia limbii mele! De poet, pururi tânăr.