290. Tinere condeie - "avântate odinioară" în Antologia lui L. Ulici (Azi: Denisa Comănescu)

              
                                               5. Azi: Denisa Comănescu

1. Cuvânt înainte:

Denisa Comănescu, în accepţiunea lui Laurenţiu Ulici făcea parte din acel grup numeros de poeţi publicaţi deseori prin reviste, dar nedebutaţi încă în volum. Aşa că „înainte de a discuta despre noutatea poeziei scrisă înlăuntrul acestei promoţii” – spunea maestrul Ulici, trebuiau lămurite „câteva lucruri legate de existenţa ei ca promoţie sau, mă rog, generaţie”. Denisa Comănescu debutase în 1973, în România literară, iar în 1979 pentru volumul „Izgonirea din paradis” luase premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. „Recrudescenţa ironismului relativizant este, între simptomele impasului liric, singurul care deţine semnele noului chip structural” – scria maestrul Ulici în antologia sa. Există, se înţelege, mai multe feluri de ironie, dar tendinţa de a spune altceva decât spun poeţii în poezia lor, nu înseamnă neapărat o înclinare către direcţia ironiei poetice. Dar, un semn, vorba maestrului, tot există. Ca şi în cazul poeziei de început a tinerei (pe atunci) poetese buzoience.

2. Eu, despre Denisa Comănescu:

Am dat de poezia ei, în „Antologia poeţilor tineri… „ a lui Laurenţiu Ulici, la pag. 155, cu 5 poeme. Nu-i cunoscusem până la „Antologia” aceasta, poezia. Ştiam de la Emil Niculescu (poetul buzoian), că-i fusese colegă de liceu. Ca şi Constantin Feraru. De la Emil Niculescu, când mai stăm la o bere, am aflat că Denisa era fiică de avocat, că urmase Filologia la Bucureşti şi nu din poezie trăieşte, ci din traduceri şi editura Humanitas unde este director. Spre deosebire de alţi poeţi buzoieni, precum: Ghe. Istrate, Ion Gheorghe, Florentin Popescu, Passionaria Stoicescu, Nicolae Cabel, etc... (toţi locuitori ai Bucureştiului, dar buzoieni prin naştere), Denisa Comănescu nu a mai dat prin Buzău. Am văzut-o (live) la TVR1, cu puţin timp în urmă la un interviu cultural: mi s-a părut o fiinţă cu nervii la pământ. Dar, cu încredere în literele care i-au adus cândva, impunere în breasla poeţilor, prin gravitatea lirismului, a transcrierii nesofistificate a stării ieşirii din vârsta adolescentină despre care, abia acum, scriem şi noi. 

  

3. Autoportret:

(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cel 5 poeme  publicate în Antologie)

Oraşul, unde ecoul copilăriei se mai aude şoptind uneori, era ca un diamant aiurit, cu străzi singuratice şi case stângace ce se năruiau la simpla închidere a uşii. Îmi aşteptam, cu ochii pe fereastră, iubitul să vină cu liliacul rupt din curtea căminului de fete până ce-l auzeam pe bătrânul de peste drum, tuşind, să înţeleg doar eu: „E nesănătos, e nesănătos, în curând vom avea un ospăţ”, asta, până când apărea bătrâna cocoşată, nevasta lui. Şi, mă strâmbam în spatele ei, până se îndepărta. „O să ajungi şi tu ca mine, o să ajungi”, striga, de-o auzeam tocmai din cămăruţa ei de sub deal. Priveam aşa, până când cineva intra pe fereastră şi-mi fura nopţile. Bătrânul nu ştia nici un cântec de leagăn, crescuse în pustietate, dar, în fiecare toamnă, prindea porumbei, mă punea să le despic măruntaiele şi el îmi citea destinul: „poc: moare tatăl/poc: pleacă iubitul/poc: bei din sticluţa cu prea puţin neuleptil/poc, poc…”. Aşa i-am cunoscut pe bătrâni, până au dispărut amândoi sub mormanul de frunze şi ziare. Mama vopsea toate lucrurile în negru (era o obsesie vopsitul acesta) şi număra locurile la cimitir. În lipsa ei, eu mă furişam pe la două noaptea, în casă, iar mama, cum prindea de veste, ofta. O scotea din melancolie, tata, când ne striga pe amândouă şi ne aduna în camera de musafiri: „Hai că e miercuri şi la telecinematecă e Laleaua neagră”. Pe vremea aceea, poezia era declarată ţinut închis şi în lipsă de altceva plecam în parc, cum bolborosea bătrânul paznic de cimitir: „Ehei, fato! Dragostea se face prin parcuri. Du-te şi tu în parc”. Şi-mi închipuiam cum mă plimbam cu un băiat de mână. Trebuie să ştiţi, că pe vremea aceea, era noapte şi ploua, dar eu călătoream (cu ochii pe fereastră) pe o lebădă uriaşă. 

4.  Izgonirea din paradis 1979

      (parodie după Denisa Comănescu)

                                     de Tudor Cicu

M-am săturat de tine până în gât

ofta mama

şi voia să mă măture-n grabă din apartament.

Dar unde să plec?

Tinereţea mea alerga hai-hui

excitată, ca acel guzgan

prins de tata în cursa de şoareci.

La altceva, n-aveam a privi pe fereastră,

că poezia se declarase ţinut închis.

„- O să ajungi şi tu aşa ca mine!

Du-te în parc. Du-te şi tu în parc…

(cânta gunoierul cocoşat

cotrobăind prin lăzile de gunoaie ale oraşului)

Du-te în parc

cu primul băiat.

Că dragostea se face prin parcuri”.

Dar, e noapte şi plouă

Ştiţi voi ce înseamnă să plouă

mai ceva ca-n Lacustra lui Bacovia?

Călătoream însă pe o lebădă uriaşă

ca maşinile mici de-a lungul autostrăzilor.

Cerşeam fiecărei particule de aer:

„- Dă-mi unda, cu care să  prind lumina

eminescului şi poeziei lui, în călătoria spre stele…”

Până voi intra în noul paradis

până când şi creierul meu excitat

va ţâşni ca într-o cursă de şoareci.

ca şi acel cântec de leagăn

auzit în pustia de singurătate.