294. Tinere condeie - "avântate odinioară" în Antologia lui L. Ulici (Azi: Carolina Ilica)

                                                          8. Azi: Carolina Ilica

1. Cuvânt înainte:

 O anumită îndrăzneală la generaţia tinerilor asupra cărora se aplecase Laurenţiu Ulici, îi adăugase „ceva neobişnuit” acesteia „şi deopotrivă, şi-a adăugat sieşi o dimensiune nouă: lirismul”. La unii dintre ei, lirismul era doar o rezultantă. Laurenţiu Ulici găsea că „există un plan net în care poezia să acceadă la filosofie, aceasta e ironia”. Dar şi metafora suporta înlăuntrul poeziei acestor tineri „o răsturnare de forţe” – scria L. Ulici, întrucât (spunea el) „pe măsură ce se goleşte de lirism, se umple de inteligenţă, fraza poetică suferă, la rându-i, un proces de rafinare sintactica în limitele căruia este posibilă apariţia unor legături noi cu funcţionare regenerativă pentru percepţia poetică...”. Aici, pesemne se gândea la cei cu o morală lirică personală, cum era şi cazul poetei Carolina Ilica.

1. Eu, despre Carolina Ilica:

    Când îi citisem, pentru întâia oară, versurile din primele două volume căzute în atenţia mea „Tirania visului”, am înţeles că am întâlnit poeta cu o marcă lirică personală. Un Orfeu-androgin (zic alţii) menit să cânte. Avea o poezie legănată „vino dor şi du-te dor”, mai târziu, numele ei, readus într-o dispută cu preşedintele ţării la TVR, cu o „palmă dată de acesta soţului poetei”, ce-i adusese faimă, m-a făcut să-i recitesc poezia. Apoi, am reîntâlnit numele ei  în Antologia lui Laurenţiu Ulici, la pag. 299  cu cele 4 poeme selectate de critic. Aşa am aflat că venea din Arad şi atrăsese atenţia criticilor cu volumul de debut „Neîmblânzită ca o stea lactee”, 1974. Cum în mine, plângeau caii luaţi la CAP, măcelăriţi mai târziu, ai bunicului, poezia „Pădureanca” mi-a atras atenţia. Carolina Ilica, însoţeşte poezia lumii ca o gheişă care te îndeamnă să-ţi povestească viaţa ei ori să-ţi spună: nu-ţi bate capul cu tristeţea mea. Am recitit poemul şi apoi am căutat  volumele ei de poezie. Citindu-i versurile, ai (o clipă) revelaţia că te afli dinaintea unui miracol al naturii, gata să-i faci o reverenţă, ca şi când ai înţeles că poeta este însuşi raţiunea de a fi şi a-i aparţine, veşnic, Poeziei. 

2. Autoportret:

(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cele 4 poeme  publicate în Antologie)

Nu vă mai bateţi capul cu tristeţea mea. Iarna a venit fără să mă întrebe de ce am fost, cândva, neîmblânzită ca o stea lactee, ştiind că, atât „el” (necunoscutul din poezia mea) cât şi ploaia pe care am cântat-o, va plânge în duet. Pace n-a fost... Degeaba mi-am pus steaguri albe, albe veşminte când am plecat cu tata, cu gând să mă mărite. Mă rugam: tată, nu mai bate caii, nu mai bate caii tată! Nechezatul lor, şuierat pe nări, mă atingea ca o rindea. Să plâng? Dar ce-mi văd ochii! Prinţul din lună, ca un somnambul, da perdeaua la o parte trimiţând solii, acele ţigăncuşe, ce trebuia să vestească intrarea noastră sub arcada nopţii. De-atunci zăpada şi braţul meu imită sosirea iernii, iar glasul rostogolit din ecou se grăbeşte să înconjoare un trup pruncesc ce nu-şi mai aparţine. „Pace ţie, Amazoano, călărind până aici” – aud, dar nu bănuiesc cine ar fi prinţul învăţat şi el să bată caii. Un sfetnic atunci îndrăzneşte: „- Preaînmiresmarea voastră, curtenii pe rând se sfiesc, să vă admire rochia de brânduşe, ce miroase a siminic, a muguri de brad, a dumbravnic, ori a mesteceni esenieni?” Dau să ripostez curteanului obraznic, dar îmi spun în gând: „Taci fato! Vântul întinde capcane şi laţuri”. E toamnă şi dragostea mea nu s-a copt, de strig tuturor cu mândrie. Cu Nebunia Mândriei. Le surâd, tuturor, din colina surâsului meu şi le arăt o pasăre roşie ce tocmai îşi ia zborul. „–Cuib îşi va face – le strig eu cu bucuria miresmei pe care o dă cu împrumut tinereţea – un cuib, ca o cireaşă-n azur. Cât mai aproape de soare”. Mă închipui o stalactită, pe care ei nu au cum să o atingă, să îmbete alaiul pădurii cu ea. „Ce păcat, spun ei, ce păcat! Când vei fi destul de înţeleaptă, nu vei mai fi destul de tânără”.    

4. Pădureanca (XII)

(parodie după Carolina Ilica)

Nu mai e mult şi tata o să bată caii

Iar peste rochia tot fulgerând brânduşe

Un nechezat sub stele: caii, caii...

Îmi vor vesti sosirea: ţigăncuşe.

Vor fi armonici, ca-n Esenin, toate

Păduri de fag, caleaşcă de mătase

Va spânzura perdeaua, care, într-o parte

Îţi vor lăsa vederii, ţâţele drăcoase.

Neîmblânzită-s ca o stea lactee, tată

Tu bate caii! Bate-i ca să mă ştie toţi

Căci prinţul meu nu are-n gând, îndată

Să-nfigă cucuruzul printre roţi.

Şi caii mei de bronz, nebuni ca mine

Furaţi de băcănitul din copite

Nu vor să ştie, bunii, cât mă rog... în fine,

Ca tata, cu un om avut să mă mărite.