10. Azi: Daniela
Crăsnaru
- Cuvânt
înainte:
În fapt, cuvintele Danielei Crăsnaru (din
prefaţa la „Antologia poeţilor tineri. 1978 – 1982) de Laurenţiu Ulici, m-au
determinat să scriu despre acei poeţi, întâlniţi de mine şi în Antologia
respectivă, dar şi în revistele vremii. Spunea Daniela Crăsnaru: „Ori de câte
ori trebuie să-mi aduc aminte de cineva drag,... se pare, a ajuns deja
dincolo”. Nici Laurenţiu Ulici nu mai este. Dar, ce convingător scria el în „Prima
verba”: „Am încredere în poet (ca şi în toţi cei aflaţi sub vizorul criticului
în această Antologie – n.n) şi în direcţia lirică pe care s-a înscris, mă
îndoiesc de validitatea atitudinii convenţionale pe care acesta o cultivă
deocamdată”. Şi, mai avea, ceva mai încolo, şi un sfat adresat poeţilor care
trec arătura şi dincolo de câmp: „Nu orice asociaţie lexicală şocantă are
valoare poetică şi nu orice înşiruire de imagini produce lirism”. Despre
apariţia acestei Antologii (ce mi-a căzut în mână şi mie), Daniela Crăsnaru
scria: „Nu mai ştiu câte referate şi contrareferate la activ, cu lupte, cu
nopţi nedormite, sancţiuni, ameninţări cu pierderea slujbei. Ce mai, tot
tacâmul! Greu de explicat (povestit) cititorului de azi”... De ce, să fie greu
de „explicat (povestit)” pentru generaţia de azi, cum scriau, cum gândeau
poeţii generaţiei ’70 - ’80? Ei, uite! Cineva trebuie să le spună... pe nume,
la toate astea. De ce tocmai eu?... Dar, despre asta, poate ceva, mai târziu.
- Eu, despre Daniela Crăsnaru:
Cum pot scrie eu câte ceva despre poeta
Daniela Crăsnaru? Vă închipuiţi dumneavoastră? Înainte să fi primit, în 1991,
premiul Academiei pentru întreaga activitate, primise deja, în 1972 premiul USR
pentru poezie. De ce scriu, acum, despre dumneaei? Păi, foarte simplu: când
debuta cu „Noi toţi înt-o singură inimă”, în 1972, eu abia terminam liceul. Cum
i-am citit poezia din Antologia amintită, o găsim la pag. 189 cu cele 9 poeme,
am înţeles destul de repede, că scrisul pentru ea, era ca o terapie
sufletească. O vindeca de zidul pus dinaintea ochilor, care ascundea un pumn de
cuvinte, cuvinte zărite ca orice adolescent curios să înţeleagă cât mai multe,
şi le aşternea, mai apoi, pe hârtie. Reţin, doar, spusele poetei (citite
undeva), cum că, de ar fi cu gândul înapoi, preţ de 30 de ani, ar fi asta, o
întreprindere ridicolă, dacă nu, chiar dureroasă... Numai că, de! Durerea de
atunci, era creativă. La Neptun, unde plecau (pe vremea lui Ceauşescu) poeţii,
vara, totul era firesc. De aceea nici nu-şi mai aduce aminte să fi fost
certuri, ori priviri urâte, ca acum. Era o libertate iluzorie, probabil, dar
ERA!
- Autoportret:
(reconstituit prin imaginile unor versuri,
din toate cele 9 poeme publicate în
Antologie)
Mâna cu
care scriu, intrând în albul hârtiei, are un aer dulceag, ca şi acel sentiment
ce acoperă lucruri ridicol ţipând fără voce. E sătulă, pot spune, de blânde şi
zinice decapitări ale poeziei. Acum, închipuiţi-vă cum ascult cuvintele goale
ce aplaudă alte cuvinte. Sunt iată, martorul mut, mimul tragic, actorul jucând
pe acel gâde care trasează mereu parcele prin sângele meu. Totul e ca la carte.
Ies pe balcon, spre a vă înştiinţa că nimeni nu mă supune la forţă, sau la
maeninţarea cu forţa, iar crinii de pe balcon, scot fără ruşine limba la mine.
O, cât aş fi vrut să vă spun printre reverenţe şi piruete, că mi-e bine. Dar,
până când voi afla proporţia fixă între negru şi alb, scriu şi semnez acest
poem, fără complexe şi extrem de feminin. Cineva, odată, se mira că poeţii nu
umblă desculţi, că antreprenorii au grijă, mereu, să nu le ruginească macazul
şi să greşească linia moartă spre poezie. Eu le spun doar atât: „Uite că încă
respir” Şi, nici măcar nu tremur la acest mers al poeţilor, pe sârmă. Aud
mereu: „Priveşte ţeava acestei arme aţintită spre tine. E Poezia: ea te va
învăţa supleţea, forţa şi disciplina”. Şi, atunci, cum să nu strig tuturor:
„Priviţi şi voi odată cu mine: un oştean al ceţii se îndreaptă spre mine, prin
incendiul de frunze, prin şivoiul amurgului... Aduce cu el un mesaj, un fel de
ordin de azi disperat. Cum?! De la cealaltă viaţă? Atunci, nu poate fi decât un
dezertor, căzând în genunchi, cerşind o cană cu apă... I-am strigat corbului de
deasupra: „- Toarnă şi pe el apă din poezia lui Dumnezeu. Şi ştiţi ce mi-a
răspuns? Ei, bine: „Imaginează-ţi, pentru Dumnezeu, că acolo e apa, că dincolo
e liziera pădurii şi nu mai e mult până când îngerul te va trage de păr în sus,
te va scoate odată şi odată din bulboana asta fără sfârşit”. Închid de atunci
ochii şi aştept ziua aceea pentru a relua totul de la început: din disperare,
din confuzie, dar, de la capăt.
4. Autoportret
(parodie după poemul cu acelaşi titlu de Daniela
Crăsnaru)
de
Tudor Cicu
Acest poem scris în spaţiu e ca o alergare spre zid
Se petrec în el şi vindecări de lumină
Şi toarcerea îngerilor pe faguri de miere
Că bine zice îngerul meu: Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine...
Acest sentiment,
Acoperă lucruri ridicol ţipând fără voce.
Dar nu chiar acum şi mereu... şi mereu
Adică nu în viaţa aceasta.
Această retină a mea e sătulă să tot privească Marea
Stau şi acum lângă o mare
Alta! Cum sunt mii de mări pe Pământ
Ascult cum cuvintele goale aplaudă alte cuvinte
Nici măcar a bătrâneţe nu miroase marea.
Sunt, iată, deci, martorul mut,
O stranie poveste despe Aripi-care-cresc,
Actorul cu puşca pe sârmă.
Oare ce fapte bune am făcut eu şi poezia mea
Să mă întrebaţi mereu... şi mereu
Ca un gâde care trasează un teren de popice,
Pe trupul meu, acum, asemenea zidului
Prin care şi chiar dincolo de el
Voi nu vedeţi,
Decât acest pumn de cuvinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu