293. Tinere condeie - "avântate odinioară", în Antologia lui Laurenţiu Ulici (Azi: Adrian Alui Gheorghe)

                                           7. Azi: Adrian Alui Gheorghe

1. Cuvânt înainte:

„Laurenţiu Ulici a avut întotdeauna viziune când a pus în valoare un segment al literaturii române” – scria Doina Uricariu. Vorbea despre această Antologie vizionară, a poeţilor tineri asupra căreia ne-am aplecat şi noi, abia acum. merita toată atenţia generaţia asupra căreia se îndreptase Laurenţiu Ulici? Păi, să vedem în continuare: poezia scrisă în vremea (tinerilor de care vorbeam) aceea, are un aer dens „de metamorfoză, deopotrivă în sintaxă şi semantică, în lexic şi tehnică, în viziune şi stil”. Păi, dacă-i aşa, înnoirea „geografiei interioare a poeziei” (cum îi plăcea maestrului, să spună), are loc pe coordonate destul de largi: de la discursul metaforic până la discursul narativ şi de la constanta retorică a discursului la constanta ironic-implicată, astfel încât tensiunea poemului să treacă de la lirismul clasic la un „antilirism” îmbrăţişat ca „revanşă” asupra lexicului socotit, deja,  perimat în poezie. De aceea nu a mai insistat maestrul Ulici asupra trăsăturilor de noutate ale poeziei tinerilor, învrednicindu-se doar, a ne indica (nouă, celor care le citim poezia) doar trei observaţii „întrucâtva laterale” (zice dumnealui): 1). caracterul experimental al unora dintre ei .2). îmbrăţişarea unui curent primenitor în poezie, pe care vârfurile deja consacrate (gen Nichita Stănescu ori Marin Sorescu), le promova. 3). Un limbaj înnoit cu care poezia şi nonpoezia, forţa o nouă realitate poetică

1. Eu, despre Adrian Alui Gheorghe:

Numele său „o poezie în sine”, l-a făcut cunoscut pe „meridianul Ozana”, cum îi place să numească acea parte a Moldovei. L-am citit (cândva) prin Luceafărul, apoi, l-am reîntâlnit în Anologia lui Ulici la pag. 251 cu cele 6 poeme selectate de critic. Îmi plăcuse, într-un interviu dat, când spunea că Poezia, nu-i decât „lipsa de ţintă într-o hoinăreală dintr-o după amiază de lume”, unde cititorul e mai important decât poetul. „Când asculţi muzică, ecoul din tine e poezie!”, spunea în acel interviu. În accepţiunea sa, când scrii, trebuie să aspiri cuvintelor misterul. Mi-a atras atenţia (la TVR), într-un interviu luat poetului Liviu Ioan Stoiciu, fraza, prin care acest poet, Adrian Alui Gheorghe s-a îngrijit de opera altui confrate poet, dispărut: Aurel Dumitraşcu. Gesturi rare printre poeţi. Dar, gesturi care-i înobilează. Crede că a făcut parte dintr-o „generaţie muncită”, unde cititorul (care va pune mâna pe cărţile lor), le putea auzi „dinţii de lupi tineri clănţănind în întunericul ideologic din jur”. Sublim! „Cei care scriu cu luciditate vor fi fericiţi cu luciditate. Celaţi nu”. Frază, la care subscriem.  

2. Autoportret:

(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cele 6 poeme  publicate în Antologie)

Tot rătăcind prin canalele atât de singure ale acţiunilor mele, am ajuns în sfârşit la mine: - Bună-ziua, am spus. Cel care îmi răspunde la salut mă împinge cu umărul, dinlăuntru, în afară. Ok! spun. Nu mi se răspunde. Nu avem ce ne spune. Îmi înfund puşca cu zece cânturi şi mă îndrept pe o suprafaţă întunecoasă. Moartea cântă aici, în orice colţ de piatră. Ca poet, sunt foarte atent la lucrurile de suprafaţă şi de adâncime. „Nu pierde din vedere părţile neesenţiale” – mi se sugerează dinspre stele. O! Cunosc cântecul sirenelor. „Eşti materia însăşi – îmi striga câte un filosof – mai ales, nu încuia lucrurile prin care treci” „- Duceţi-vă dracului, le spun într-o doară, vreau să zbor!”  Şi, culmea! Mă privesc toţi: ironici, ca şi cum m-aş afla dinaintea unui pluton de execuţie format din maimuţe. „Vezi că nu poţi? Vezi că nu poţi?” – îi aud. Mă gândesc la un chip uriaş care să cuprindă zările şi cerul. Să fiu, cât de cât, remarcat, de cineva. Oho! Iarbă, fie şi iarbă de-mi va creşte pe trup, o să zburde şi o să mă behăie iezii, ori, cuvintele sună acum, altfel, pentru ceea ce nu trebuie spus. „Şi-n somn, trebuie să fii, întotdeauna, mult mai precaut (gândesc aşa), dar lucrurile grave au întotdeauna profeţii lor; iată pentru ce mă simt vinovat: pentru că pot să spun o mulţime de lucruri despre nefericire. Asta, cred că se întâmplă în somn: stau cu mine însumi de vorbă, ca doi oameni aflaţi la cina cea de taină, unde, unul, unul din noi tocmai vorbeşte despre greşelile judecăţii lui Solomon. Numărăm fantastica realitate, pe degete: alt fapt ironic, pentru că, deja mi-am pierdut încrederea în morile alea de vânt. Ehei! De mi-ar fi gândul, acum, sabie, demult aş despărţi trupul de cap, până când întâmplările îmi violentează ochiul meu, în ochiul doamnei brune (din sonetele rămase nescrise, încă), mai ceva ca-n basmul celui care cerea cap-cap cu orice preţ: - Vai de mine? „Nu-ş ce zeu visează?” – „Nu-ş ce târg se tot face?”, de nici nu ne mai bagă nimeni în seamă…  

4. PAR-TERRE

(parodie după Adrian Alui Gheorghe)

Altfel spus: patinând pe o piele

de nu ne mai încap trupurile

nici măcar, speranţele – doamnă!

Am ajuns în sfârşit la mine.

„- Bună ziua, îmi spune „mortul din oglindă”

(şi-mi face semne dinlăuntrul în afară)

spuneai că te schimbi?”

Nu avem ce ne spune

Nici măcar la acea distracţie numită: confesiune

Nu mă pot înfăţişa.

„- Vreau să zbor! – am ţipat eu

De fapt, asta fac, urlu.

Iar ei tac şi se gândesc la metamorfoza mea.

Într-un gândac uriaş, ceva,

care să cuprindă războaiele lui Kavafis

De! - omul, viermele ticălos din Argos, un timp:

şi-n care, doar să înfund puşca cu zece cânturi.

Iar ei: lucrurile grave şi toţi profeţii lor de vată,

împreună (trebuie să ştiţi deja) vom alerga

pe o suprafaţă întunecoasă.

Hotărât lucru

Ne va lipsi acel singur şi minuscul glonţ,

în mâna celui ghemuit deasupra chitarei.

Ca moartea să cânte!

O, da! Să cânte…

Pentru noi doi: când vom tocmi vorbele

Ca şi cum ai înghesui piticii

(de nici gândul ori sabia)

nu le va desprinde în orice colţ de piatră.