Vreme închisă
(Jurnalul lui
Ion Lazu)
2. Anii: 1980 – 1981
Motto:
„Ca să vezi, dacă nici el nu se poate stăpâni s-o admire, ce să mai
vorbim de ceilalţi?”
Cinghiz Aitmatov
Continuând lectura Jurnalului lui Ion Lazu,
începi să înţelegi că astfel priveşte cu admiraţie lumea, numai omul estetic,
cel care având suflet şi „armură” de artist, îşi poate stăvili când vrea,
pornirile contemplative, aplecându-se asupra scrierii sale şi îi transferă din
pulsul trăirilor sale focul în care se modelează creaţia. Ion Lazu este un
scriitor al detaliilor, dar Jurnalul devine o necesitate prin a se rosti în cam
tot ceea ce gândeşte ori, prin scris, spune lucrurilor pe nume: „Acest jurnal,
din care lipsesc tocmai etapele cele mai tensionate şi întâmplările cele mai
importante din viaţa mea, nu este nimic mai mult decât un antract, în sens
literal: între acte… şi sunt destule gânduri importante şi trăiri intense dar
acre nu-şi fac loc în carnetele mele” (p.168 şi 222). În Jurnalul lui Ion Lazu,
anul 1980 este pus în tabloul lui firesc: „Orăşeanul nostru nu are curajul să
plece nicăieri de acasă fără plase la el. Nu se ştie ce apare de cumpărat, din
câte-i lipsesc, bietul… Iar sătenii duc cu trenul şi autobuzul pâine şi saci de
mălai, pentru care fac cozi la oraş, dând şi ciubuc vânzătoarelor…” (p.135). Cum
era firesc ca într-un Jurnal de scriitor, să găsim şi însemnări despre lumea
literară a acelor ani, despre scriitori, anul 1980 (însemnarea e din luna mai),
reprezintă şi anul în care Lazu primeşte la telefon ştirea morţii lui Marin
Preda, iar Mircea Ciobanu i-o confirmă. Prilej, cu care diaristul scrie cu
amărăciune: „Vezi, de aia se grăbea el aşa! Bietul monşer, alt om prea
singur…”, ca peste alte câteva zile, să încerce să pătrundă în casa vilă a lui
Eugen Barbu (din acel imbold de a cunoaşte bărbaţii mari ai literaturii) dar,
omagiul poetului „C.V.T. cu şleahta lui… gata să mai facă şi alte plecăciuni
spre patron”, îl dezgustă şi ca atare se retrage dintr-o citadelă care nu era
din lumea sa. Refugiul (cu toate „armele” scrisului) în prezentul Jurnal nu
trebuie înţeles ca pe o înfrângere „pe arena literară” (tumultoasă) a epocii,
chiar dacă, uneori, pare dezarmat: „Şi, în general, are vreun rost să notezi ce
simţi pe moment, ce gândeşti, ce-ai vrea să faci?”. Să înţelegem, că tot ceea
ce i se întâmplă, chiar şi înfrângerile zilnice, umilinţele, necazurile
fireşti, la urma urmei… etc., toate acestea i-au fost date scriitorului ca
material pentru arta lui? Mai mult ca sigur, că da! Toate acestea îi sugerează
jurnalistul, cititorului, i-au fost date pentru a le transfera şi, apoi,
transforma, în materie epică, pentru a le da un sens şi o morală, pentru a ţine
întins firul vieţii către veşnicia părţilor frumoase şi trainice din existenţa
fiinţei omului- „disperarea mea neagră”. Iată cum trimite spre cititor, acest
deziderat: „Îţi vine cine ştie ce idee, vrei să notezi un gând, o observaţie de
viaţă, ceva ce ţi se pare demn de reţinut şi nu ai vrea să se piardă, cum prea
se întâmplă…” (p.142). Însă, nicicând nu se îndoieşte de puterea cuvântului:
„Dar, dacă ar fi să pictez ceea ce simt, să mă exprim ca pictorii, nu? Sau să
transform în muzică! Aş găsi culoarea pe care să mizez sau leitmotivul care să
consune cu mişcarea mea sufletească?” Pe măsură ce-i citim Jurnalul, această
temere, transmisă şi nouă, se risipeşte. Paginile curg lămurind ele însele, că
sentimentul e bine surprins în cuvinte, iar cuvintele vin, se înşiră unele după
altele, sugerându-ne ideea că lumea este făcută din corespondenţe între
trăirile prezente şi reverberaţiile sufletului la tot ce a însemnat trecut în
viaţa noastră, în viaţa altora, fiind plină de oglinzi magice, şi că
întâmplările ce ni se par, acum, neînsemnate, deţin taina multor necunoscute,
iar o explorare (prin însemnările aşternute în Jurnal) peste o vreme, devine o
necesitate. „Sunt lungi momente când nici nu mă gândesc măcar la marea
încercare prin care trec” (p.163). Evocările unor tablouri „în icoane şi
imagini” despre părinţi, refugiul său în „vieţile noastre trecute”,
întâmplările cu cei dragi, poveştile adevărate auzite acasă (multe dintre ele
surprinse secvenţial – ca în cinematografie - ) vor însemna, cândva, pagini de
proză cu mult mai multe infinite sensuri.
(continuare: miercuri) .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu