1. Din primul poet al zilelor noastre
Când
mi-a dat sângele pe nas eram singur acasă
(parodie după
un poem cu acelaşi titlu, de Ioan Es Pop)
de Tudor Cicu
Când mi-a dat sângele pe nas eram singur
acasă
Şi-am dat vina,
direct, pe tesla cu care scoteam cuie din duşumele
Aşa îmi spusese
tata, cu o zi înainte:
„Băiete, a venit
vremea să părem şi noi în rând cu lumea!”
Ce bine că s-a
întâmplat atunci, pentru că
Tocmai la şomcuta
mare se aflau ai mei
Auzind că o coadă de
cometă va cădea acolo, asta era ca şi sigur
Poate de aceea n-am
murit.
Şi fără de margini
este ieudul, şi fără ieşire
Că peste atâţi
logaritmi şi tabele ale lui Lobacevski
şi multe alte
calcule făcute,
mi-am dat seama că
fusesem la un prag de moarte.
Potrivit socotelilor
mele, atunci!
Luna ar fi trebuit
de mult să treacă pe orbita lui Marte.
Iar Marte, aşa după
cum li se arăta alor mei;
Tocmai de la şomcuta
mare, se zice
că aş fi putut
deveni acum matematician,
şi nu unul oarecare
dacă n-aş fi fost cu
gândul la poezia aceasta,
pentru care am rămas
eu corigent la matematicile alea.
Ani la rând, ca unul
care ar putea să calculeze, oricând sfârşitul
în toţi anii mei de
liceu.
Şi, chiar cu o
precizie înspăimântătoare...
Cum spusese bunicul,
despre dovleacul ce se va rostogoli
despicat în două,
cum scrie în Cartea Regilor.
Singur. De unul
singur în plin spaţiu.
Deşi, nici o lege
matematică
Nici pe tabla lui
Moise, cum stă scris pe piatra de hotar a Ieudului
Nu s-a exprimat,
nici măcar un simbol.
2. Un alt mare poet al zilelor acestea.
Un episod din viaţa bunicului meu...
(parodie după un poem al lui
DorinTudoran)
de
Tudor Cicu
Întrebându-l, de ce se întorcea
aşa de târziu
Dacă nu cumva, urcat la vie
Bunicul visase una d-alea, cu
scene mult deocheate
De-şi dădea el întruna căciula pe
ceafă
Ca dinaintea poliţaiului de raion
Când i se furase mantaua lui
Gogol.
Măi, cum dracu vine asta:
„Taică, Hismover sau Akakievici
ăsta
Cu bunăvoinţa lui Dumnezeu
Încape într-o definiţie cu
proşti”.
Noi, nu întrebam niciodată
Cine e Hismover ori Akakievici
ăsta.
Vedeţi voi? În ceasurile grele se
arată prietenia
Eram ca alde Paşadia şi neamul lui
întins în pătul
Trăgeam na, un pui de somn.
După care, bacceaua, hoaşca,
balabusta...
Bunica, ne striga pe rând
De aşeza din nou pe prispă
Eterna ciorbă de ştevie. Iar el,
Îşi da deoparte smochinita căciulă
de hamster bătrân
Şi zicea:
„De, taică;
parcă ăla, Glonţdemămăligă
Poliţai de raion
N-a fost el o buruiană a devenirii
Şi nădejdii?”
Hei,
De-aş fi Dumnezeu? Mi-aş da de
trei ori căciula pe ceafă
Ca pe pasajul ăla de pietoni
Când se zice, că l-ar fi strivit
pe poliţai - Mercedesul
- Bă, ce om bun ar fi fost
Akakievici ăsta
Dacă mi-ar fi dat, de pomană
Mantaua lui Gogol ăla
Ce-şi pierduse minţile!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu